OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Simtind cum o musca nepoftita ii gidila pe caciula dintr-o data incomoda a istoriei, polonezii au mormait, fara prea multa convingere, o declaratie de solidaritate cu fratii slavi de la granita de sud. Izolarea Ungariei in cadrul „exemplarei“ aliante central-europene parea iminenta. Relatiile de strinsa colaborare si nedezmintita prietenie dintre „cei patru privilegiati“ riscau sa se transforme rapid intr-o scurta si glorioasa legenda. Meciar-ii central si est-europeni s-au trezit instantaneu la viata, si-au sincronizat latraturile si au trecut la atacul concentric de rigoare. S-au anulat conferinte, simpozioane, vernisaje, chiar si intilniri la nivel inalt. „Triagonala“ initiala, devenita patrulater prin divizarea fostei Cehoslovacii, ameninta sa se transforme intr-un biet segment neterminat de curba asincrona, schiopatind intr-un colt si ceva (avind in vedere atitudinea inconsecventa a Poloniei).

Alarmati de perspectiva aparitiei unor tensiuni nedorite intre cei mai proaspeti aliati ai lor, shogun-ii din NATO au pus miinile pe telefoane si i-au sfatuit parinteste pe „cadeti“ sa-si inghesuie creierii infierbintati la loc sub chipiu. Cum rugamintile de sus nu pot fi refuzate, reinnodatul Vysehrad a avut parte din nou de complimente de circumstanta, diplomatice stringeri de mina, zimbete de ochii presei si asigurari gratuite de OK. S-a scandat convingator (chiar daca printre dinti), intr-o simpatica engleza de salon central-european, „vi meic frends aghen“ si, ceea ce este important, au fost „mintuite“ aparentele si recuperate in mod real relatiile din afara sferei politicului. Artistii, oamenii de cultura sau de stiinta, jurnalistii, investitorii, intreprinzatorii, chiar si simplii turisti gasesc mult mai repede un limbaj comun decit blazatii buhaiti din fotoliile guvernamentale sau parlamentare. Drept consecinta pozitiva de interes imediat pentru noi, pupaturile din Piata (din nou) patrulatera a Independentei au garantat continuitatea manifestarilor culturale. Printre altele, gratie amintitelor aranjamente de culise cu efect de fatada, a avut norocul de a mai vedea lumina zilei si Festivalul Filmului Central-European de la Praga (care a luat sfirsit duminica seara, 10 noiembrie).

Si, nu ne fie cu mirare, editia din acest an a reflectat, cu o fidelitate demna de o cauza mai buna, nu numai starea specifica a fiecareia dintre cinematografiile participante, ci si relatiile dintre tarile respective, in urma divortului de citeva saptamini si a impacarii din virful buzelor. Spre a nu fi banuiti de intransigenta gratuita si acuzati de boicot, cehii si-au asigurat la festival o prezenta simbolica: trei documentare (Jocuri prin praf de Martin Marecek, respectiv Adio, soare si Speculantul, in regia lui Martin Reznicek) si o susanea denumita pretentios „prelegere de specialitate asupra activitatii regizorilor cehi in domeniul reclamei“. Singurul material de o relativa calitate artistica a fost Adio, soare, elegie bine intentionata, dar neconvingatoare, despre viata si moartea pictorului „blestemat“ Alén Divis. In afara programului oficial si la cererea exclusiva a autorilor, a fost proiectata si pelicula Radhost, alaturare mai mult sau mai putin fericita a trei scurt-metraje de fictiune (Gradina raiului, Peisaj cu barbat necasatorit si Radhost), menite a ilustra adevaruri „uluitoare“ de genul: „nu totul ramine asa cum a fost la inceput“ sau: „sub ochii nostri se afla tocmai ceea ce cautam la capatul lumii“.

Din pacate, cinematografia ceha nu da semne ca va scapa prea curind de bolile care o macina de vreo 15 ani incoace: schematismul, aroganta, didacticismul si snobismul. „Renasterea“ anuntata de aparitia, in anii 1999 si 2000, a citorva filme de o reala valoare (Intoarcerea idiotului, in regia lui Sasa Gedeon, Ene bene de Alice Nellis, Culcusuri si Trebuie sa ne ajutam intre noi, titluri semnate de Jan Hrebejk) a ramas doar un vis frumos. Cehii au boicotat Festivalul Filmului Central-European mai mult de nevoie: nu prea aveau de unde sa adune mai mult decit ceea ce au prezentat. Ce-i drept, singurele productii ceva mai interesante ale ultimelor luni (Anul diavolului de Petr Zelenka, laureatul de la Karlovy Vary, Ticalosii, realizat de Zdenek Tyc si Excursia tot mai maturei si mai convingatoarei Alice Nellis) au absentat, dar nici prin participarea lor sectiunea ceha nu ar fi cistigat prea mult in consistenta. Prin forta imprejurarilor, slovacii au creat impresia ca ar sustine atitudinea intransigenta a vecinilor lor. Bratislava a trimis la festival mai putin chiar decit Praga: documentarele Hei, slovacilor! (Robert Kirchhoff) si Un pic de propaganda (Marek Kubos) – incitanta „gluma auctoriala“ cu privire la manipularea opiniei publice prin mass media – si un lung-metraj de fictiune de-a dreptul infantil, Ploua pe sufletele noastre, la proiectia caruia a ramas in sala pina la sfirsit numai Vlado Balco, regizorul filmului.

Cum insa, in afara de titlurile amintite, cinematografia slovaca a mai produs, pe parcursul ultimului an, numai miniseria de televiziune Fintina pentru Zuzana, nimeni nu le-a putut reprosa supusilor lui Meciar ca n-au dat „aproape tot ce au avut“. Asadar, slovacii nu i-au suparat nici pe cehi, nici pe unguri, iar cu materialele pe care le-au prezentat, se intelege ca n-au facut concurenta nimanui. Tocmai de aceea au si avut parte de cele mai multe laude. Centrul de greutate al festivalului l-au constituit, ca de obicei, sectiunile maghiara si poloneza. Dupa un an ceva mai slab, vecinii nostri de la apus au revenit, in ultimele luni, cu productii realmente interesante, care au intrunit, dupa caz, elogiile publicului, ale presei sau ale criticilor. Din prima categorie ar fi de amintit comedia Ceva din America (Gabor Herendi), Tigara care arde (biografie romantata a sansonetistei Katalin Karadi, in regia incurabilului sentimental Péter Bacsó) si, in mod neasteptat, sensibilul, dar incifratul Sughit al lui György Pálfi, superb eseu fara cuvinte dedicat existentelor marunte, orizonturilor limitate si lucrurilor „mici“ in care „il vedem cel mai mult pe Dumnezeu“. Pe critici i-au entuziasmat, pe buna dreptate, Somnambulii (profunda si penetranta metafora a alienarii, dar si a regasirii de sine, remarcabil debut regizoral al tinarului Bence Miklauzic), parodia patriotica Piskot a la sómlo (sarja acida, dar intelegatoare si deloc tendentioasa a lui Zsolt Meskó la adresa „nationalismului de bucatarie“) si scurt-metrajul Dupa ploaie (povestea trista a fugii, a intoarcerii si a umilintei pentru care Péter Meszáros a fost premiat la Cannes).

Era de asteptat ca presa „bine orientata politic“ sa-l elogieze pe veteranul István Szabó pentru Cazul Furtwängler (teleplay banal pe plan stilistic, dar salvat de generozitatea mesajului si de jocul actorilor) si pe mai tinarul Gyula Gulyas pentru Lumina in fata, titluri pe care le-am analizat pe larg la vremea lor. In schimb, au dezamagit Tiganul Chacho si Chinul, tentative superficiale ale lui Ildikö Szabó (mult mai convingatoare si mai expresive acum 10 ani, in superba balada Copiii ucisi), respectiv Zoltán Kamondi (al carui „realism magic“ de maidan a fost primit cu zimbete ingaduitoare, dar si cu nestapinite hohote de ris la scena deschisa) de a aborda din perspectiva „romantica“ delicata problema a rromilor. Nici polonezii nu si-au tradat clasa. Drama de razboi Farimitele Domnului (Jurek Bogajewicz) si confesiunea fara cuvinte a Omului cu doua carucioare (Mariusz Malec) au confirmat traditia celei mai mature dintre cinematografiile prezente la festival in a disocia patosul narativ de capcanele paguboase ale melodramei.

Succesele comerciale ale sezonului se numesc Egoistii (o noua poveste „zbuciumata“ despre tineri, sex, alcool si droguri semnata de „specialistul“ Mariusz Trelinski) si Dus-intors („jaful secolului“ in stil polonez si implicatiile sale politice, in descrierea lucida, obiectiva si pe alocuri cinica a regizorului Woiciech Wójcik). De altfel, ultimul dintre filmele mai sus mentionate nu i-a lasat indiferenti nici pe critici, care l-au premiat la festivalul de la Gdansk. Titlul-vedeta a fost, pe buna dreptate, Statia de benzina (Piotr Weresniak), oglinda stilizata si subtila, dar nemiloasa a societatii poloneze contemporane, a relativitatii (si relativizarii) valorilor presupuse a fi general-umane si a primitivismului instinctelor fundamentale la nivel individual si colectiv. Cu mai putin entuziasm a fost primit „capriciul avangardist“ Bloc.Pl, in care, conform principiului „fie cum o fi, numai normal sa nu fie“, Marek Bukowski a aruncat „la inghesuiala“ tot ce i-a trecut prin cap in materie de procedee stilistice non-conformiste. Didactic si plictisitor, documentarul Copiii revolutiei (Maria Zmarz Koczanowicz) a fost, la rindul sau, digerat cu un respect de fatada, consacrat mai mult luptatorilor anticomunisti prezentati pe ecran, decit filmului in sine. Poate ca principalul element de pitoresc (si, implicit, de involuntar „umor de salon“) al festivalului l-au constituit laudele si complimentele incrucisate in sistem „fiecare pe fiecare“. Si aceasta, in pofida divergentelor politice (sau tocmai pentru a le masca).

Modestia aparenta si generozitatea reciproca de circumstanta au „degenerat“ adesea in discutii contradictorii, fiecare tinind sa demonstreze (cu argumente!) ca „mai bun“ a fost celalalt. In aceste conditii, asa cum am mentionat deja, „campioni“ au iesit slovacii (fericiti cei saraci...). In rest, ramine ca in gara: toate patrulaterele au aproape acelasi numar de laturi, iar triunghiul mai inchide ochii cind nu-i ies colturile la numaratoare. In fond, scaunul cizmarului nu schioapata, sa-l pici cu ceara. Iar colaborarea in cadrul Tratatului de la Vysehrad continua pe aceleasi coordonate glorioase ca si pina acum. Vorba diplomatului: Ce, parca la inceput s-au iubit? Iar acum se iubesc... ca la inceput!

Praga, 11 noiembrie