În cele două săptămîni
de la decernarea Premiilor Oscar se bîrfeşte, se contestă
bietul Oscar (prin care se înţelege Academia Americană de
Film). E acuzat că e politizat, că are anumite teme favorite, pe
care le va premia în vecii vecilor amin. E surprinzător că
despre Cannes nu se vorbeşte la fel, deşi filmele cîştigătoare
în ultimii cinci ani gravitează în jurul unor teme
sociale cît se poate de realiste, destul de apropiate între
ele, şi nimeni nu a acuzat Cannes-ul de stagnare în obsesii.
Ba dimpotrivă. Oscarul şi-o fi creat propriul profil de „premiu
politizat“, dar acesta nu trebuie să fie un motiv pentru a-l face
cu ou şi cu oţet. Ajuns la vîrsta de 81 de ani, Premiul
Academiei Americane de Film rămîne un premiu prestigios, un
semn de distincţie şi, mai ales, un accesoriu vital al
marketingului, nefiind nicidecum overrated.
Şi premiile s-au dus la...
Pariul se face pe speranţă, pe
happy-endul imaginat de America atunci cînd a votat în
noiembrie 2008. Povestea puştiului din mahalaua Bombay-ului,
cîştigătorul milioanelor la emisiunea Vrei să fii miliardar,
arestat şi forţat de poliţie să-şi justifice cunoştinţele cu
care a obţinut marele premiu, are fantezie, putere de atracţie şi
un fundal social realist şi mişcător, suficient pentru ca Academia
să-l voteze drept „Cel mai bun film“, în defavoarea unor
filme „cu greutate“, care explorează teme precum eşecul,
marginalitatea, singurătatea, politica faţă de homosexuali sau
adevărul despre Nixon. Slumdog Millionaire e reţeta visului
american transpusă în Lumea a treia. Scenariul filmului este o
adaptare a unui roman (încă anonim) a cărui intrigă nu e
însă pe deplin convingătoare. Salman Rushdie, de exemplu, o
contestă vehement, numind-o intrigă de roman fantasy prost.
Probabil că, dacă nu ar fi încăput pe mîinile
regizorului britanic Danny Boyle (recompensat cu un Oscar şi pentru
Cea mai bună regie – meritat, de altfel), Slumdog ar fi rămas un
film cu destin hollywoodian. Boyle însă a lucrat minuţios
pînă şi cu actorii cei mai mici din film, pentru a-i face
personaje credibile, a coregrafiat bătăi, urmăriri, răpiri,
flashbackuri, pe care a avut grijă să le lase pe mîna unui
monteur priceput (Oscar şi pentru montaj), a ales şi a amestecat
corect culori şi lumini, a ales muzică locală şi energică (Oscar
şi pentru muzică) şi a jonglat cu toate pînă cînd
Slumdog a devenit un film care te fură de la primul cadru şi te
manipulează în aşa fel încît treci cu vederea că
intriga nu mai stă în picioare.
Venit la Los Angeles cu nouă
nominalizări, Slumdog a plecat cu opt dintre cele mai importante
premii, lăsîndu-l pe rivalul său cel mai puternic, The
Curious Case of Benjamin Button (cu treisprezece nominalizări),
falitul serii. Această stranie poveste, o adaptare după Fitzgerald,
s-a ales cu premiile pentru „vizual“: regie artistică, machiaj
şi efecte vizuale. Nominalizatul Brad Pitt nu a primit Oscarul, deşi
e un actor care a crescut tot mai mult cu fiecare rol pe care l-a
acceptat în ultimii ani. Ceva totuşi îi lipseşte,
probabil rolul cu adevărat memorabil.
Pentru celălalt mare perdant al serii,
Mickey Rourke, Oscarul ar fi contribuit şi mai mult la reabilitarea
oficială a carierei sale cinematografice. Regizorul Darren Aronofsky
i-a întins o rampă de relansare, pe care Rourke a urcat-o
discret şi atent, creînd un personaj care nu e departe de ceea
ce el însuşi a trăit în ultimii cincisprezece ani.
Rourke e genul de actor al cărui talent rezidă în
descoperirea detaliilor cu care să îmbogăţească un personaj
şi în seriozitatea cu care îl abordează. Randy The Ram
nu e numai luptătorul din ring, e şi tatăl denaturat al unei fete,
e şi bărbatul singur, îndrăgostit de o dansatoare de bar, e
şi muncitorul din supermarket, iar în aceste mici subroluri,
Rourke e mult mai atent la construcţie, ofe-rind ici-colo cîte
un tuşeu slab perceptibil, prin care personajul se umanizează şi
se apropie de spectator. Despre Aronofsky s-a spus că a riscat
foarte mult dorindu-l cu orice preţ în acest rol pe Rourke,
dar încăpăţînarea lui de a-l păstra nu i-a dăunat.
Dacă filmul The Wrestler e un film bun, atunci acest fapt i se
datorează lui Mickey Rourke.
Cel mai bun actor al momentului este
unul dintre aceia care i-a lăsat uimiţi pe toţi cu fiecare rol
interpretat. Ar fi meritat recunoaşterea Academiei încă de pe
vremea cînd a jucat în I am Sam. În schimb, a
primit-o întîia oară pentru rolul din Mystic River.
Motivul pentru care Sean Penn a primit Oscarul pentru acest rol nu
are nici o legătură cu tema politico-socială a filmului. Sean Penn
este un actor care ar merita Oscarul pentru oricare dintre rolurile
sale. Şi, evident, pentru personajul Harvey Milk, liderul
comunităţii homosexuale din San Francisco şi primul homosexual
care a obţinut o funcţie într-o instituţie publică din SUA.
Sean Penn e zeul actoriei la Hollywood şi fanii lui cred că acesta
aşteaptă momentul în care va fi aplaudat şi ca regizor pe
aceeaşi scenă a Teatrului Kodak.
Potrivit lui Times Online, varianta
electronică a cotidianului britanic Times, seara Oscarurilor a fost
cea mai mare victorie pentru cinematografia britanică. În
primul rînd, datorită lui Slumdog, în al doilea rînd,
datorită lui Kate Winslet. Nominalizată la categoria „Cea mai
bună actriţă în rol principal“, încă din 1996,
pentru roluri importante (Little Children sau Eternal Sunshine of the
Spotless Mind), Kate Winslet şi-a cîştigat dreptul la
statuetă cu rolul din The Reader, adaptare după celebrul roman al
lui Bernard Schlink. Victoria britanică este completată de statueta
pentru Cel mai bun film documentar: Man on Wire al regizorului James
Marsh. Despre The Reader ştim că va veni pe ecranele româneşti
pe 20 martie, dar despre filmul documentar nu ştiu cînd vom
mai auzi. Slaba circulaţie a filmului documentar în România
e un subiect fără viitor.
Oscarul pentru Cea mai bună actriţă
în rol secundar i-a revenit lui Penelope Cruz pentru
interpretarea personajului Maria Elena din ultima producţie a lui
Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona, deşi ar fi meritat mai multă
atenţie din partea Academiei şi interpretarea mult mai subtilă a
Marisei Tomei din The Wrestler.
Academia nu a luat în serios
filmul cu cele mai mari încasări şi cu cel mai mare succes la
public al anului, The Dark Knight, nu a luat în serios viziunea
macabră a lui Nolan asupra lumii în care trăieşte Batman şi
nici interpretarea lui Christian Bale. A răsplătit filmul cu un
premiu pentru sunet şi cu ceea ce toată lumea a considerat evident:
un premiu pentru reinventatorul Jokerului, Heath Ledger.
O altă nemulţumire generală a fost
stîrnită de faptul că nici filmele de animaţie nu sînt
încă luate în considerare la categoria „Cel mai bun
film“, mulţi fiind de părere că acestea ar trebui să iasă din
carapacea în care au fost închise. Wall-E a fost ales
drept cel mai bun film de animaţie.
La categoria „Cel mai bun film
străin“ surpriza a fost aceea că, deşi toată lumea se aştepta
ca premiul să meargă la sumbrul Waltz With Bashir, Oscarul a
revenit filmului japonez Departures.
Bătrînul Oscar şi-a îndeplinit
din nou misiunea: a dat premii şi a creat vîlvă, a fost o
ocazie de petreceri, de defilare în rochii de designer. Iar
pentru membrii tinerei echipe a lui Slumdog Millionaire trebuie să
fi fost cea mai mare aventură din viaţa lor. Atunci, de ce se
supără lumea pe Oscar?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters