OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cei treisprezece ani de cind sint in Scandinavia n-am vazut cinci filme de Bergman, cite vedeam pe vremuri la Cinemateca de pe Eforie intr-o luna. I-am vazut o montare la Dramaten, ce-i drept, o alta adusa intr-un festival la Göteborg, tot acolo unde filme semnate de el din anii ’40, din anii ’50, din anii ’60 mai scapau. L-am cunoscut pe fiul lui, Daniel, regizor si el, iar la una din piesele Evei Bergman, in Backaplan, dincolo de pod, mi-am dus pustiul sa vada basme persane.

Ei bine, acum exact doua saptamini, aflindu-ma la peste sapte mii de kilometri de Suedia, am simtit o acuta nevoie sa vad filme de Bergman! Nu un Bergman anume, ci masiv, Bergman linga Bergman linga Bergman. Sa traiesc citeva saptamini intr-un peisaj Bergman. Asa incit, martor mi-e „queue“-ul de la Netflix, am comandat acasa noua DVD-uri. Am vazut, revazut trei: A saptea pecete, Izvorul fecioarei si Fragii salbatici. Apoi am aflat, socat, ca demonii au invins si Bergman nu mai e. Desi...

O moarte neanuntata. Neasteptata cumva, desi maestrul tocmai implinise 89. Cifra palida, insa, fata de 90-ul, rotund, care i-ar fi urmat si pentru care toti fanii lui – de la studenti in arta filmului de pretutindeni pina la... Dustin Hoffman, probabil singurul actor din lume care l-a refuzat, regretind apoi toata viata – se pregateau. Nimeni nu-si pusese problema. Ca Bergman a inchis pentru ultima data usa salii de vizionare din casa de pe Farö, dupa ce a derulat pentru ultima data de pe o rola pe alta unul dintre filmele mute din anii ’20, de care toata viata fusese atit de indragostit. Ca pentru ultima data a iesit pe stincile plesuve din nordul insulei sa asculte Baltica. Apoi s-a intors, fara graba, sprijinit in baston, si cumva a hotarit ca aventura lui terestra se poate incheia aici. Interesant e ca Liv Ullmann a simtit ca Ingmar vrea sa plece si, ca o norvegianca plina de orgoliu, a inchiriat un avion cu care seara, acea ultima seara, a aterizat pe insula. Cum poti tu, adica, om serios, sa vrei sa pleci definitiv si sa nu-ti iei ramas bun? Desi fostul ei sot mai plecase asa din viata ei, cu multi ani in urma; sau ea dintr-a lui, nu importa. Plecase el la o adica din viata altor trei, patru femei. Dar nu pentru totdeauna, ce Dumnezeu!

Plecase el, Ingmar, si din Suedia, cu gindul sa nu se mai intoarca. il sunase pe Dino De Laurentis, ii contactase si pe nemti si plecase. intr-o decizie furtunoasa care avea sa-i coste pe social-democrati alegerile. Pentru ca, in fond, ei si administratia lor de impozit ni l-au alungat, gindisera oamenii. Plecase, dar spusese la revedere. Mai spusese: va las conturile, aveti acces la toti banii mei, multi, putini, faceti ce vreti. in fond, il ridicasera din repetitie de la Dramaten cu politia. Pe el, Ingmar, fiul pastorului Erik Bergman. Publicase scrisoarea deschisa catre conationalii lui, suedezii, si plecase. Olof Palme intrase in panica si il implorase in fata camerelor de luat vederi pe „prietenul lui“ Ingmar sa se intoarca, pentru numele lui Marx. Iar Ingmar il vazuse pe un ecran, din Berlin. Si se scirbise. Chiar asa ne spune in Lanterna magica: ca se scirbise. Adica vii tu si ma ridici din repetitie cu sergentul de strada, si apoi ma numesti prietenul tau? Unde, in ce scena din Strindberg sa se fi ascuns de frica autoritatii, a perceptorului, care va sa zica, regizorul Bergman? Ma rog, fapt e ca pina si atunci, la plecarea din ’76, isi luase la revedere, iar acum...

Cind am tradus Den goda viljan (Buna intentie), am scris pentru editia romaneasca o prefata care se intitula, imi aduc bine aminte, Ziua cind va muri Bergman. Editorul roman, lipsit de experienta si speriat de insolenta ideii mele de a imagina ziua mortii unui asemenea personaj de renume mondial, a omorit textul. Fapt e ca ceea ce scriam cu opt ani in urma sta in picioare. Ideea era ca Bergman a fost – pentru multi din cei care si ieri, si azi ii ridica statui – orice, dar nu inteles si iubit. Si nici prea vizionat n-a fost! A fost adulat aproape din obligatie, cel putin in Suedia, fiindca a nu-l accepta, lauda, ridica in slavi pe Bergman e ca si cum, ca suedez, ai alege sa ai in garaj altceva decit un Volvo! Or, asta nu se poate! Bergman a fost timp de cel putin trei decenii marfa de export, simbol national. De la prima nominalizare pentru Palme d’Or, din 1957, pina la ultimul Oscar, pentru Fanny si Alexander, douazeci si sapte de ani mai tirziu, rosteai Bergman, simteai Suedia. Fapt e ca unul din tinerii absolventi de la Drammatiska Institutet din Stockholm spunea zilele trecute – confirmindu-mi teoria – ca in patru ani de studentie acolo nu ii fusese aratat decit un film de Bergman. Unul, atit! Sigur, nu stam mai bine nici in lume, in general, unde Bergman sau Antonioni (disparut dintre noi in aceeasi zi ca si suedezul!) au fost cumva mumificati inca din timpul vietii, ridicindu-li-se (si) statui de care batrinii regizori, oameni cu simtul ridicolului, n-aveau nevoie.

Titani, genii, colosi... ma rog, numai superlative si medalii in ultimele zile prin presa din intreaga lume. in rest, statistici: suedezul a avut cinci sotii si noua copii. So what?
Cumva inflatia de interes asupra figurii lui Bergman ma duce cu gindul la vorbele mari care se arunca in arena ori de cite ori vine vorba, intre noi, romanii, de Eminescu. Luceafarul si (din nou) geniul si sufletul poporului roman. Vorba e, domnilor, cind am citit noi ultima data o poezie de Eminescu? Un dram de probitate: cind am stat noi cuminti pe canapeaua din sufragerie, pe malul lacului Colentina sau pe cheiul Senei, pe culoarul trenului de Iasi sau de Cluj, de Viena, Paris, Boston, Melbourne si am citit Luceafarul de la cap la coada? Eh, asta-i intrebarea!
Cam asa si cu Bergman. Si acum, dupa ce inchid laptop-ul, ca le convine sau nu celorlalti prin casa, intorc comutatorul si reduc lumina la sfert, pun discul in aparat si ii las pe Bergman si Nykvist sa-mi spuna povestea unor Scene dintr-o casatorie.
Liniste, proiectie in desfasurare!

august 2007, Maryland, USA