FILM. Berlinala românilor

Corespondenţă de la Berlin

Autor: Mihai FULGER | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

A 60-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (11-21 februarie a.c.) a adus în prim-plan trei regizori români umblaţi pe la festivaluri, dar şi un nou-venit în care cinematografia autohtonă îşi pune mari speranţe.

Dacă anul trecut Berlinala a început cu un film de gen, The International: Puterea banului al germanului Tom Tykwer, de data aceasta Dieter Kosslick, directorul Festivalului, a optat pentru un film de autor, deşi avea la dispoziţie alte două thrilleruri de succes, ce ar fi dat mai mult glamour festivităţii de deschidere. Cel mai cîştigat a ieşit Apart Together al regizorului chinez Quanan Wang, care primea aici Ursul de Aur în 2007, pentru Nunta Tuyei, distribuit şi pe ecranele noastre. Trebuie menţio-nat că Yu Nan, actriţa principală din acel film (şi din celelalte trei lungmetraje ale lui Wang) face parte anul acesta din juriul Festivalului, condus de cineastul german Werner Herzog. Totuşi, este greu de crezut că Apart Together va intra în palmares, deoarece a fost primit destul de rece şi de spectatori, şi de critici.

Dieter Kosslick şi-a justificat riscanta decizie prin similitudinea dintre situaţia personajelor din film şi berlinezi, al căror oraş a fost divizat în două timp de jumătate de secol. Povestea din Apart Together seamănă însă cu cea din Nunta Tuyei, avînd în centru o femeie (interpretată de legendara actriţă chineză, acum octogenară, Lisa Lu) disputată de doi bărbaţi; chiar şi secvenţa divorţului pare desprinsă de acolo. Însă contextul în care este plasat story-ul este cel care a avantajat filmul: după 50 de ani de exil în Taiwan, un fost membru al Partidului Naţionalist Chinez primeşte dreptul să se reîntoarcă în oraşul său natal, Shanghai, şi la marea dragoste a tinereţii sale, acum căsătorită şi cu două fiice de la soţul ei. Cu o imagine impecabilă (semnată de operatorul german Lutz Reitemeier, care a mai lucrat la cele trei filme anterioare ale regizorului), Apart Together explorează admirabil metropola chineză de azi, atmosfera devenind mai importantă decît povestea în sine, care nu duce lipsă de melodramatisme şi redundanţe. În rolul bărbatului care încearcă să recupereze trecutul apare un cunoscut cîntăreţ taiwanez, Ling Feng, însă regizorul l-ar fi dorit pe maestrul său Hou Hsiao-hsien; de altfel, influenţa acestui foarte important autor de cinema transpare în unele cadre studiate, precum cel cu două trenuri trecînd unul pe lîngă celălalt în mare viteză.

Maeştrii produc fiori

Ambele thrilleruri amintite mai sus aparţin unor mari cineaşti: The Ghost Writer de Roman Polanski (selecţionat în competiţie) şi Shutter Island de Martin Scorsese (în selecţia oficială, dar în afara competiţiei). Filmele, cele mai populare ale ediţiei în curs, au şi alte puncte comune: în fiecare, rolul principal este interpretat de un star (Ewan McGregor, respectiv Leonardo DiCaprio), fiecare inovează, depăşind limitele genului (cel al lui Scorsese are chiar puternice note de horror), beneficiază de o muzică, cu accente retro, somptuoasă şi spectaculoasă (semnată de Alexandre Desplat, respectiv Robbie Robertson) şi este o ecranizare cinematografică. Însă, dacă Polanski a adaptat – prea literar, i s-a reproşat – un thriller politic actual de Robert Harris (care a şi scris scenariul, împreună cu regizorul), cu aluzii clare la cuplul Tony – Cherie Blair (Pierce Brosnan – Olivia Williams pe ecran), Scorsese (prezent la Berlin) a recurs la un roman de Dennis Lehane, a cărui poveste este plasată în anul 1954, în plin Război Rece, pe o insulă unde se află un ospiciu rezervat pacienţilor periculoşi, cu grave tulburări mentale.

Polanski a intrat în istorie, fiind – după cum s-a grăbit să sublinieze presa – primul regizor selecţionat în competiţia unui mare festival care şi-a finalizat filmul arestat la domiciliu; el nici nu a putut fi prezent la premiera şi conferinţa de presă de la Berlin, fapt ce a creat şi mai multă vîlvă în jurul acestui thriller. Totuşi, calităţile certe ale filmului au fost cele care l-au plasat, după prezentarea unei jumătăţi din competiţie, pe locul al doilea în tradiţionalul clasament al criticilor alcătuit de suplimentul revistei „Screen International“, The Ghost Writer fiind surclasat deocamdată doar de primul lungmetraj al unui regizor român.

Un debut de clasa A

„Cred că este foarte important pentru tinerii cineaşti să găsească aici o platformă de lansare“, a declarat Werner Herzog, regizor care a fost şi el sprijinit, la începutul carierei, de către Berlinală. Anul acesta, judecînd după primele zece titluri prezentate în competiţie (dintre cele 20 selecţionate), cel mai bine primit film al unui cineast necunoscut – şi, prin urmare, cu cele mai mari şanse de a impune un nou nume în circuitul internaţional – este Eu cînd vreau să fluier, fluier (coproducţie România – Suedia) de Florin Şerban. Recenzat favorabil în prestigioasele reviste Screen International şi Variety (dar şi negativ în The Hollywood Reporter), Fluier este primul lungmetraj de debut al unui regizor român selecţionat în competiţia unui festival de clasa A. (În paranteză fie spus: deşi a cîştigat, cu Răscoala, premiul Opera Prima la Cannes, în 1966, Mircea Mureşan nu mai era debutant la acea dată.)

Film matur şi puternic, Fluier scoate în evidenţă talentul regizorului Florin Şerban de a lucra cu actori neprofesionişti pentru a scoate la iveală adevărul personajelor sale şi al poveştii lor. Paradoxal, alegerea unui profesionist precum Mihai Constantin (care îl interpretează pe directorul penitenciarului) mi se pare o greşeală de casting, căci teatralismul acestuia, chiar dacă temperat aici, creează o discrepanţă mare între el şi deţinuţi (pe ecran şi în viaţă). În schimb, Clara Vodă este excelentă în rolul mamei protagonistului, înfruntările dintre ei prilejuind două dintre cele mai intense momente ale filmului. Revelaţia din Fluier este, desigur, George Piştereanu, şi el debutant, care, pentru spectatorii români, se va identifica de acum încolo cu Silviu Chişcan, junele rebel cu cauză care, deşi mai are doar cîteva zile pînă la eliberarea din penitenciar, recurge la o soluţie extremă de dragul fratelui său mai mic. Ada Condeescu, chiar dacă are un rol mai puţin consistent, luminează cadrul, iar comunicarea nonverbală dintre cei doi tineri actori sporeşte farmecul filmului. Imaginea lui Marius Panduru este foarte departe de calofilia din Ryna sau Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, iar neastîmpărul camerei reflectă neastîmpărul protagonistului. Nu în ultimul rînd, manelele de pe coloana sonoră, melodii ce aparţin lumii personajelor, au prins şi la publicul berlinez, care la proiecţii a aplaudat, încîntat, de două ori: şi la ultimul cadru, şi la genericul final.

Aglomeraţie de români

Acum 40 de ani, Berlinala inaugura secţiunea „Forum of New Cinema“, care, deşi a devenit ulterior doar „Forum“, a rămas deschisă tinerilor regizori şi tendinţelor novatoare. Dacă la ediţia trecută debuta aici Radu Jude, anul acesta a fost rîndul lui Constantin Popescu Jr., cu Portretul luptătorului la tinereţe. Cei care etichetează drept „minimalist“ realismul românesc actual vor fi contrazişi de această producţie foarte ambiţioasă, cu zeci de personaje importante şi de locaţii de filmare, cu sute de figuranţi şi cu secvenţe de luptă autentice. În plus, cei care se plîng că în filmele româneşti apar mereu aceiaşi actori vor descoperi numeroase chipuri noi. Prim episod al unei trilogii despre Rezistenţa anticomunistă din perioada 1947-1962 (în care, cum îi informează un „carton“ pe spectatori, peste 250.000 de români au căzut victime ale noului regim politic, în munţi, închisori şi lagăre de muncă), Portretul prezintă, foarte bine documentat, activitatea grupului de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu (Constantin Diţă). În pofida cîtorva stîngăcii (vizibile, de pildă, în lucrul cu actorii-copii, o veche problemă a cinematografiei autohtone), acest debut este un film impresionant (nu doar prin... durată: 163 de minute!), care i-a uimit pe spectatorii germani, la fel cum îi va uimi, sînt convins, pe foarte mulţi spectatori români. Istoria recentă, care aşteaptă să fie transpusă pe ecran, nu mai are nevoie de „monştri sacri“, ci de regizori tineri şi înzestraţi precum Tică Popescu.

România mai este reprezentată aici de două scurtmetraje incluse în competiţia „Berlinale Shorts“ – Colivia de Adrian Sitaru şi Derby de Paul Negoescu (selecţionat la a treia ediţie consecutivă) –, ambele primite foarte bine de publicul Festivalului, de actorul Dragoş Bucur, în programul european „Shooting Stars“, şi de mai mulţi tineri cineaşti, în general studenţi sau proaspăt absolvenţi, în cadrul „Berlinale Talent Campus“. Nu e de mirare că petrecerea românească, organizată în fiecare an de APFR, a fost din nou printre cele mai populare ale Festivalului...

Această corespondenţă nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Institutului Cultural Român.

Recomanda articolul prin: