OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nimic sau aproape nimic nu anuntase revirimentul zilei a doua a Festivalului CineMAiubit de luna trecuta. Dimpotriva, niciodata toamna-iarna nu fu mai terna sufletului nostru filmic bintuit de falimentari, decit fura la inceputul lui decembrie Conferinta de presa de la Cinema Studio in saptamina care a precedat festivalul, apoi speech-ul inaugural si mai ales prima zi a „Sectiunii competitive a filmelor de fictiune pe 35 mm“. Doar o mica bucla din cuvintul introductiv al dnei prorector si director de festival, prof.univ.dr. Cristina Nichitus, a putut fi luata ca licar al sansei de a mai spune, in sistemul din care UNATC-ul face parte, e pur si muove. Dna pro rector-director a observat ca, pusa pe orizontala, cifra 8 a editiei Festivalului devine semnul infinitului: ∞. Triumfator-univoca in perspectiva eternizarii, vorbitoarea nu ne-a facut deloc impresia sa fi intrezarit eventualitatea unei ambiguitati, cu ± ∞, dar minimalul joc al cifrei rasturnate ne-a mutat o clipa in alta dimensiune a lucrurilor si am vrut sa-l socotim de bun augur.

Mai mult, ca sa punem binele in fata, il luam pe + ∞ in brate, lasam la urma numita Conferinta de presa cu cele adiacente si sarim peste prima zi a concursului, direct la ziua a doua, care ne-a parut a altui festival, din alta scoala. Nu clipe, ci minute bune, adunabile in sferturi de ora, ne-au ajutat sa uitam momentan orele chinuite ale zilei anterioare, in care acum, post-Revelion, nu mai scormonim titluri, semnaturi si titulari de clase de studiu. Cum bine a remarcat intermitent haiosul couper Octavian Saiu de pe podiumul salii Studio, sa spunem doar ca peliculele UNATC ale primei zile n-au fost mult diferite de cele primite de la facultatea din Giza-Egipt (caci CineMAiubit e festival international) – exercitii de care o comisie autonoma de preselectie si programare ar fi trebuit sa se ocupe macar spre a nu aparea ca surate ale rudimentaritatii ostentative sau grosier-pretios distilate in prima vitrina sau ca funie in casa spinzuratului, gresit calculate ca efect parsiv de autoevidentiere, virat nefericit in comasare. Reflexul dupa o asemenea soirée il potenteaza hipertrofic pe cel al lui Topirceanu din poezia cu „mie dati-mi strazi pavate“, „dati-mi cinematografe“, recte personaje „incaltate cel putin“! Poate de aceea cel mai mult mi-a placut, in ziua a doua, Poveste neterminata (13 minute, alb-negru), semnata bizar pe generic (regia si scenariul) aLEX Ionescu (inca in anul III, clasa Elisabeta Bostan-Marius Sopterean).

Si iata-ma in ipostaza nesperata, ultra-pozitiv-constructiva, de apologet al rectorului Florin Zamfirescu, care a compensat gafa sau crima juriului (cu Andrei Blaier alfabetic in frunte si cu Geo Saizescu spre coada, intercalindu-l printre altii pe nu mai putin consacratul in jurii si comisii de trista faima, Calin Caliman), de a nu fi gasit pentru acest film un loc in lista cu 16 puncte a premiilor tiparite in minicatalogul festivalului. Et pour cause! Fiindca – spre deosebire de alt exercitiu de virf, Cuibul salbatic de Geanina Grigoras, sau de meritoriul Calatorie la oras de Corneliu Porumboiu, promovate firesc in Palmares – Poveste neterminata reprezinta o provocare dificila, ca directie tematica si formala, neingurgitabila de cei din paranteza de mai sus si atipica pentru optiunile dominante in U-N-ATC (explicatia detasarii N-ului, mai incolo) si nu numai. Povestea neterminata este dintr-un mediu sau despre o stare de spirit imposibil de prins in tiparele epopeice, pasuniste sau altfel tapajiste privilegiate de fostul cinema buftean si transferate ca model in scoala de linga strada Agricultori. Dupa cum „povestea“ spusa de aLEX Ionescu nu rimeaza nici cu alternativa de ultima ora la mimetismele Tarkovskiene, in speta trendul Kusturician, cripto-neo-samanatorist, care face ravagii de cind cu In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura si Maria, ca o noua excrescenta de parcurs in evolutia filmului romanesc care e alta.

In Povestea neterminata, mediul si starea sint urbane, metropolitane, intelectuale, artisticesti, cu o implicita tenta autoreferentiala postmoderna, rarissima daca nu unica in context. „Uita-te in ochii mei!“ este ticul profesionist cu care regizorul cabotin din film isi indruma eficient actritele pe platou, dar neincercat in fata iubitei/ sotiei. Elaborarea formala (cu sprijinul colegilor Radu Lopataru pentru imagine si Alin Surdu la montaj, sunetul asigurindu-l autorul insusi) este la inaltimea acestei riscante provocari si (poate provizoriu ortografiat) aLEX Ionescu e primul nou nume pe care asteptam a-l citi nu doar pe genericul scurt metrajului de absolventa din 2004, dar si pe lung metraje, daca s-ar putea, din 2005.

Acordind acestui film „Premiul oferit de rectorul UNATC“, pe care a reusit sa-l salte in Palmares mai sus decit locul 17 din lista din minicatalog, dl Florin Zamfirescu binemerita elogii, desi, in masura in care a fost consultat/implicat, nu-i putem ierta presupusul acord cu componenta unui juriu cu prea multe figuri descalificate sau cam pervertite ori apatice in serviciu comandat.
Cit de mult poate strica un juriu din rostul unui festival (nu discut inevitabilele aproximatii sau inerentele dezacorduri) am vazut recent si la mult mai profesionistul conceput si organizat DaKino 13, unde doi domni autointitulati „de stinga“ din critica franceza (DaKino fiind efectiv international) – ce-i drept, cu o complicitate locala energic sonorizata – au reusit uluitoarea dubla contraperformanta, de a elimina pur si simplu din Palmaresul bogat in premii cel mai bun scurt metraje de fictiune din concurs (Telegrama de Coralie Fargeat – Franta) si de a impune ca Mare Premiu-Trofeu DaKino un film care putea foarte bine sa nu figureze deloc, el, in abundentul Palmares (Fluturele de Istvan Komar – Ungaria).

In aceasta ordine de idei, astept cu viu nesatiu sa vedem cum se va descurca in saptaminile imediat urmatoare Duhul Rau al locului impropriu numit „Uniunea Cineastilor din Romania“ (din care nu face parte sau in care nu are nici un cuvint mai nici un regizor valid sau critic veritabil), sa vedem cum vor decide substitutii Premiile UCIN pentru 2003. Cum tot am incorporat in titlul acestui articolas titlul impunatorului volum al lui Lucian Pintilie, Bricabrac (Editura Humanitas, 2003, la a 70-a aniversare a autorului Reconstituirii), avansez speranta ca tinarul septuagenar nu va accepta ca filmul Niki Ardelean, colonel in rezerva, cu premiera bucuresteana programata la 30 ianuarie 2004, sa fie datat 2003, sub pretextul ca a fost proiectat o data la Gala din toamna, de unde magistrul a avut buna inspiratie a absenta.

Mizez pe sansa de a nu se repeta cumva coniventa lui Nae Caranfil din 2002, cind cel ce debuta in anii ‘90 cu neegalatul E pericoloso sporgersi n-a avut taria sa refuze antedatarea sub pretexte similare a filmului Filantropica (2001 in loc de 2002), folosita de relicvele jdanoviste ale inombrabilului UCIN pentru a subclasa Marfa si banii de Cristi Puiu, de la locul 1 pe locul 15 in Palmares. E de neconceput ca Lucian Pintilie sa cautioneze cu autoritatea sa noul faliment calitativ si re-prabusirea numarului anual de premiere girate de CNC 2 (de la 9 in 2002 la 5 in 2003), in ciuda ridicol de mincinoaselor statistici electorale ale bandei (mutiplicabile) a celor 3 (Nicolaescu-Mitulescu-Mitran), din momentul cind s-au epuizat filmele initiate – nu-i vorba, sontic-sontic – de ONC-ul desfiintat a doua oara in anul 2000, dupa suprimarea institutiei de catre regimul de ocupatie in 1948.
Intorsi prin forta lucrurilor la oile noastre, revenim si la primele acte ale Festivalului CineMAiubit 8, situate la - ∞. Era sa scriu „Festivalul studentesc…“, dar el este prea mult unul didactic-profesoral, cu nelipsite exhibare a preeminentei dascalilor. O spune transparent totdeauna prea sincerul, cum am mai vazut, Laurentiu Damian (prof.univ.dr., prorector de asemenea), in deja citatul minicatalog: „Totul in UNATC se intimpla s…t in vederea confruntarii in acest festival“ (s.n.). Noroc ca unii studenti par sa gindeasca altfel.

La amintita Conferinta de presa, aceleasi discursuri obosite si antipedagogice ale laudei de sine ex-cathedra, spaima prevenitoare dintotdeauna, ca niscaiva accente problematice din mass-media ar putea deveni amenintatoare, furia gata sa dea in foc impotriva unor opinii – citez – „nocive“ care ar fi pus sub semnul intrebarii gloria scolii, prin simplul fapt ca in nu stiu care enunt tv, un intervievat nenumit din critica a omis sa specifice ca scurtmetrajul foarte prost al unui absolvent al UNATC, prezentat la Gala din toamna si la Dakino sub alta firma, nu purta pe generic initialele scolii (ci doar, incorporate, stigmatele fostei scolarizari) s.a.m.d. Acuza „lipsei de patriotism“ era pe punctul sa rasara din nou, si in 2003, de pe buzele dnei decan Elisabeta Bostan, dar – cine stie? – poate citarile repetate cu care am ultragiat-o dupa precedentele editii or fi facut-o sa se autocenzureze intrucitva, dind curs doar unei parti din mustruluielile aferente, cu care curmase nu mai demult decit in 2002 interventia timida a unui student ceva mai pansiv, la punctul din program numit „Clubul CineMAiubit“.

Este atotsterilizatoarea manie de prea bine stiuta sorginte, a propagandei in genere si a propagandei pro domo in special, nicaieri mai desantata decit in cinematografie, anulind orice chef de a mai formula vreo problematica sau de a pune intrebari (cui?! – nu degeaba dna decan il avea alaturi, ca gazda si mentor, pe specialistul in materie al fostului regim, Mihnea Gheorghiu, in continuare duh tutelar al locului numit Casa Filmuluui – UCIN, de unde temenelele de rigoare, adevarate bule de oxigen pompate in fata presei si a plenului festivalier, pentru intretinerea grimaselor machiavelice ale aproape nonagenarului epopeic care nu bate in retragere). Este fondul formativ al facultatii de resort din Universitatea care s-a auto-supra-proclamat Nationala, dupa faza intermediara a revenirii la formula predecembrista „de arta teatrala si cinematografica“ (basca „I.L. Caragiale“) a fostului IATC. In loc de numai trei litere ale prea simplificatului ATF postrevolutionar, care mai si uitase sa se orneze cu numele clasicului, avem acum cinci initiale: UNATC. Cred ca sublimul monser Jean Georgescu suride in empireu, observind coincidenta: tot cinci initiale avea institutia din satira anticomunista Directorul nostru: DRGBP. Cum titram intr-un numar anterior: Restauratia in mars prin enclava cinematografica. Doar o sastiseala de sfirsit de regn a facut sa absenteze de la Conferinta de presa si din speech-ul inaugural cunoscuta revendicare de aceeasi alura a titulaturii cu care ne-am delectat la editiile precedente: „Cea mai buna scoala de film din lume“.

Dar cum sa inchei acest bricabrac de la cumpana anilor, fara a inregistra vidul absolut de la penultimul act al Festivalului CineMAiubit 8, chipurile concluziv, intitulat in program si in invitatii „Clubul CineMAiubit“ – „intilnire neprotocolara intre realizatori de filme, studenti si profesori, reprezentanti mass-media, membri ai juriului si reprezentanti ai executivului“? Inutil sa numaram cite dintre categoriile enuntate au absentat cu totul. Si bine au facut, nefiind obligate sa paraseasca de jena incinta dupa un sfert de ora, ca sussemnatul. Prea mult un sfert de ora, ca sa redescoperi tehnicile pecerist-securiste, intilnite in toamna si la Colocviul din cadrul Galei Filmului Romanesc, in a deturna din capul locului atentia de la materia in discutie si a anihila virtualul dialog critic, prin impunerea unei teme colaterale siderante, inventate din senin dupa indelungata conceptiune (atentie si la calitatea redactarii): „Filmul pentru copii si despre copii in scoala romaneasca de film“. „Moderatoare: (citez din catalog): „prof.univ. dr. Manuela Cernat, sef catedra Comunicare Audiovizuala“.


In cu totul alta ordine de idei si schimbind diapazonul:

Post scriptum cu Eugenia Voda si „Marea Revolutie araba din Romania“

Totdeauna admirabila Eugenia Voda, pe care n-as fi plasat-o nicicind intr-un PS, ma obliga sa-i rezerv incidental acest loc, printr-o paranteza dintr-o paranteza a cronicii sale intirziate cu sase saptamini la Ambasadori, cautam patrie (Romania literara Nr. 50/2003): „Nu vreau sa fac nici un fel de polemica (sincer: nu am timp“). N-are timp si nu vrea defel, dar intreaga cronica mult intirziata la ultimul film al lui Mircea Daneliuc e o replica polemica, cu citate repetate (in ordinea acestora) din cronica sussemnatului din Observator cultural si din cele ale lui Andrei Gorzo din Dilema si B-24-Fun.

O spune din introducere cu jumatate de glas, pretextind preocuparea generica pentru „spectacolul receptarii“, dar limitindu-se strict la cele doua surse, cum se tradeaza imediat, reportericeste-indatoritor: „Cu cronicile lor in cap, am mers intr-o dimineata la Scala, sa revad filmul“. Noroc de cronicile noastre (ma mindresc cu compania de la distanta si neconcertata a lui Andrei Gorzo si ma mir ca racordurile dintre analizele noastre n-au pus-o pe ginduri mai serios pe Genua), ca altfel Daneliuc raminea fara aceasta cronica partizana, in care la obiect e cu certitudine titlul: Filmul kamikadze (Genua are si geniul autonom al titlurilor, precum neuitatul Cinema cu handicap, sub care nu era vorba despre nici unul dintre handicapurile reale ale filmului cu un handicapat – Noro). Nu ne numeste, pe cei doi preopinenti, nu divulga nici sursele citatelor, dar ne defineste totalizant si totusi jucaus: „am remarcat hotarirea violenta – sau violenta hotarita – cu care doi confrati (in a caror buna credinta cred) l-au respins cu totul“ (filmul, adica, pe care parca nu l-am „respins“ atit de simplu).

Mersi, oricum, pentru creditul anonim. E un lucru rarissim – de unde si admiratia mea nezdruncinata – ca in autarhic-autista publicistica de resort cronicarii sa se refere unii la altii. Dar, pina cind admirabila consorela se va decide sa-si numeasca interlocutorii si sa aiba eventual ceva timp pentru dialog sau, la alegere, polemica, ma limitez sa mai spun ca acest text al sau ar fi altminteri o mostra optima de uz didactic pentru studenti la lectia „Critica rapsodica“: de la traditionala distinctie doctrinara dintre „continut“ si „forma“ („Asadar, «ce mi-a placut mie in acest film»? In primul rind substanta lui, forta de a capta idei esentiale din «aerul timpului»“), pina la tot atit de traditionala complimentare egalizanta elogios a actorilor: de n ori exultind „n-ai cum sa uiti“ pe cutare, cutare, cutare. Pregatindu-ma pentru eventualul dialog, as avea cum sa uit acest virtual articol kamikadze prin diagnoza (unul dintre, cum li se intimpla si mai marilor profesiei din marea literatura universala). Cit despre unele inventii sintagmatice prea categoric fixate in nostimade cautate (gen „Marea Revolutie araba din Romania“), nu le recunosc a fi ale stralucitului condei critic, ci le virez integral in contul filmului kamikadze, ca tribut platit apologiei. Sint contagiuni trecatoare cu prostioarele monumentalizate cu iz peremist, care nu lipsesc nici din unele pasaje comentate in Observator cultural, ale altminteri remarcabilului roman daneliuccian, Pisica rupta.