OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şi anul acesta, evenimentul cinematografic iniţiat de Cristian Mungiu şi organizat de Voodoo Films a adus în Capitală numeroase titluri importante din selecţia celui mai mare festival de film din lume, începînd chiar cu Palme d’Or-ul celei mai recente ediţii – The Tree of Life, al cincilea lungmetraj (în aproape patru decenii) al apreciatului şi enigmaticului cineast american Terrence Malick.

Cinematograful pe canapea

Acest film, ai cărui germeni pot fi identificaţi în scenariul Q, datînd din anii ’80, a facilitat organizarea unui eveniment inedit pentru România. După modelul dezbaterilor din cadrul bienalului European Psychoanalytic Film Festival de la Londra (al cărui preşedinte onorific este celebrul regizor italian Bernardo Bertolucci), The Tree of Life a fost disecat, în faţa unui public numeros, de către trei psihanalişti (Georgiana Dobrescu, Alfred Dumitrescu şi Bogdan Sebastian Cuc), un critic de film (Anca Grădinariu) şi un cineast (Andrei Ujică). Georgiana Dobrescu, care îi sugerase lui Cristian Mungiu organizarea dezbaterii, a schiţat o comparaţie între cinematograf şi psihanaliză, pe baza unor similitudini între, de pildă, relaţia personaj-spectator şi pacient-terapeut. Alfred Dumitrescu a interpretat mesajul filmului lui Malick (tentativa de reconciliere a Graţiei cu Natura, în folosul umanităţii) ca pe un demers esenţialmente psihanalitic. La rîndul său, Bogdan Sebastian Cuc a atras atenţia că, dacă folosim filmul ca spaţiu de reflecţie, putem să analizăm ce ne spune el nu doar despre autor, ci şi despre noi, ca spectatori care ne raportăm subiectiv la ceea ce se întîmplă pe ecran.

Anca Grădinariu a vorbit despre The Tree of Life – în care regizorul-scenarist alternează povestea, spusă în flashback şi cu trimiteri autobiografice, a unei familii texane din anii ’50 cu imagini cosmogonice, acompaniate de comentarii privind locul şi rolul fiinţei umane în Univers – ca despre un film în bună măsură hipnotic, care sfidează logica. Andrei Ujică, ale cărui intervenţii au constituit sarea şi piperul dezbaterii, a observat că tocmai secvenţele cosmogonice împiedică The Tree of Life să fie un film remarcabil, deoarece ridică probleme de perspectivă privind imaginile şi tăieturile de montaj (cine e autorul lor?). Chiar dacă Malick rămîne „un mare regizor liric“, nu orice tentativă de poem cinematografic a sa este automat o reuşită (precum anterioarele Badlands şi The Thin Red Line), ba chiar americanul „face filme mult prea des în ultimul timp“, a conchis, mucalit, Andrei Ujică. Deşi la noi psihanaliza cinematografului (domeniu în care au strălucit, începînd din anii ’70, teoreticieni precum Jean-Louis Baudry, Christian Metz şi Laura Mulvey) nu a depăşit încă stadiul de imita-ţie, această primă dezbatere organizată în cadrul unui festival de film românesc merită salutată şi continuată.

Un autor tulburător: Bruno Dumont

Revenind la Bruno Dumont, ajungem la un film realizat cu intenţii similare, dar mult mai împlinit cinematografic, L’Humanité (1999), care îi aduce cineastului Marele premiu al juriului cannez. De această dată, protagonistul este un veritabil apostol modern, prizonier al unei lumi lipsite de sentimentul sacrului. Emmanuel Schotté (premiat la Cannes) e Pharaon De Winter, nepot al pictorului cu acelaşi nume (unele cadre chiar sînt inspirate de tablourile acestui artist, originar din acelaşi oraş ca şi regizorul) şi superintendent de poliţie (deşi, evident, retardat). Şi el trăieşte cu mama sa, după ce şi-a pierdut soţia şi copilul, şi o iubeşte cast pe vecina Domino (Séverine Caneele, premiată şi ea la Cannes), deşi aceasta trăieşte cu neînfrînatul Joseph (Philippe Tullier). Există şi o intrigă poliţistă: o fetiţă este violată şi ucisă, iar Pharaon este însărcinat să se ocupe de caz. Protagonistul ia asupra sa răul celorlalţi, oferind în schimb lumină; într-una dintre cele mai intense scene, Pharaon levitează deasupra unui rond de flori, dovedindu-şi astfel sanctitatea. Cu lungimile şi tăcerile sale (inevitabile la regizorul francez), L’Humanité provoacă la meditaţie privind binele şi răul, sacrificiul şi sacralitatea în lumea noastră.

După un eşec usturător (Twentynine Palms, 2003), Bruno Dumont îşi revine cu Flandres, care-i aduce din nou Marele premiu al juriului la Cannes. Filmul e fracturat, personajele mişcîndu-se în două lumi diferite, dar amîndouă foarte violente. Pe de o parte, avem un mediu rural aparent idilic, în care nimeni nu îşi declară dragostea, iar imoralitatea – sau amoralitatea – se confundă cu nebunia. Pe de altă parte, avem universul războiului (nu ni se spune care şi asta nici nu prea contează), ale cărui orori sînt datorate în egală măsură duşmanilor şi „eroilor civilizatori“, care ucid copii şi nevinovaţi sau siluiesc femei. Pe scurt, un film greu digerabil, dar în acelaşi timp – pentru spectatorii care-i acordă atenţia şi răbdarea lor – foarte stimulant, în care autorul are din nou marele merit de a nu face nici o concesie de la adevărul personajelor sale dezumanizate. Chiar dacă cele mai noi filme ale regizorului (incluzîndu-l şi pe Hors Satan, selecţionat anul acesta în competiţia canneză „Un Certain Regard“ şi prezentat la Bucureşti) sînt doar parţial izbutite, Bruno Dumont rămîne un autor demn de urmărit.

Săli pline şi discuţii aprinse

Pe lîngă deja amintitul Palme d’Or, mai multe producţii din programul evenimentului au umplut sălile: filmul de deschidere, Habemus Papam al lui Nanni Moretti, o comedie cu o ironie neaşteptat de blîndă (pentru antecedentele regizorului italian) şi nelipsită de emoţie, despre culisele Vaticanului; La Piel que habito, surprinzătoarea incursiune a spaniolului Pedro Almodóvar pe teritoriul thrillerului cu accente horror; Melancholia de Lars von Trier; Midnight in Paris de Woody Allen sau Arirang, documentarul-confesiune al sud-coreeanului Kim Ki-duk, care a obţinut anul acesta, ex-aequo, premiul secţiunii „Un Certain Regard“.