OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cunoasteti premiatii. Dar cunoasteti si Cannes-ul: un film/regizor/actor premiat nu poate fi niciodata sigur de unanimitatea breslei... Citeva (scurte) comentarii la spartul tirgului.

S-o luam de jos, de la baza palmaresului. Premiul juriului (al carui prezident a fost, sa nu uitam, Luc Besson) a fost impartit, cam fara rost, intre Takhte siah (Tabla) iraniencei Samira Makhmalbaf si Sänger frän andra väningen (Cintecele de la etajul doi) al suedezului Roy Andersson. Mi-am spus deja parerea despre filmul regizoarei de 20 de ani, iar premiul primit nu ma face sa mi-o schimb: este moda „Iran-prêt-à-porter“ care face ravagii in toate festivalurile occidentale, Cannes-ul fiind cel care da tonul...Or, la editia 53, filmele iraniene (care nu sint neaparat proaste, ci trase la xerox, indistincte, anorexic-repetitive: desfid orice critic iranofil sa deosebeasca, daca poate, un Makhmalbaf-fille de un Makhmalbaf-père!...) au nimerit „jackpot“-ul: Samira M. a luat, ex aequo, amintitul premiu al juriului, un alt film iranian a obtinut, fara drept de apel, unul din premiile FIPRESCI iar doua altele, in virtutea inertiei probabil, au smuls si singurele premii de debut „Caméra d’Or“, atribuite de un juriu prezidat de Otar Iosseliani! De parca toate trebuiau sa recupereze lapsusul editiei precedente cind, vai, singurul film iranian din competitie, Povestirile din Kish, fusese „uitat“ de la premii, desi era regizat de fortele reunite a trei cineasti – printre care Makhmalbaf-père... De unde concluzia: in timp, unul dupa altul, toti regizorii iranieni vor primi cite un premiu la festivaluri. Conditia minima: sa faca un film.

Andersson este un caz aparte. Dupa ce primul sau film, A Swedish Love Story, a cucerit Marele premiu la Berlin in 1970, Andersson a revenit, cinci ani mai tirziu, cu Giliap, prezentat atunci in „Chenzina regizorilor“ de la Cannes; dar filmul a fost un esec – si de public, si de critica... Timp de 25 de ani n-a facut decit documentare, scurt-metraje si nenumarate clipuri publicitare (de pilda cele pentru Volvo, Citroën, Air France sau Fazer), acestea din urma aducindu-i opt Lei de Aur la acelasi Cannes. Cintecele de la etajul doi este, poate (sper), o a doua nastere a cineastului Andersson – amestec de Fellini flegmatic, Tati apocaliptic &Jodorowski sedat; cu unghiurile si stilizarea cromatica imprumutate din publicitate, cu o disperare existentiala vecina cu Kafka, laconismul verbal si cu ceva din mecanismele gagurilor amintindu-l pe Kaurismäki, filmul lui Andersson (care a beneficiat de muzica altui Andersson, Benny, fost membru al grupului ABBA) e totusi profund original, entuziasmind – pina aproape de final – prin siguranta de pompa hidraulica pe care o etaleaza atunci cind descompune „universul mic“ al umilului amploaiat, gasind intr-insul Nevroze Mari cit pentru un final de mileniu...

Marturisesc ca am fost surprins de cele doua premii acordate lui In the Mood for Love al hongkonghezului Wong Kar-wai. Nu pentru ca filmul n-ar fi meritat nici unul: IMFL este un soi de „sequel“ la Days of Being Wild al aceluiasi Wong – omagiu senzual adus anilor ’60 si iubirilor neimplinite, lucrurilor nespuse, tacerilor si rastalmacirilor care ucid... Cu siguranta, cea mai elegant-inactuala poveste vazuta in festival, mai putin sofisticata decit urzeala henryjamesiana a lui The Golden Bowl marca Ivory, la fel de pura si de emotionanta ca Brief Encounter-ul lui David Lean de-acum mai bine de 50 de ani! Dar totusi: e cel putin o ironie sa decernezi premiul „Comisiei tehnice“ unei pelicule care-si cere scuze, inca dinaintea genericului, pentru faptul ca sunetul n-a fost inca mixat (Wong a turnat contracronometru, grabit de Gilles Jacob sa fie gata pentru Cannes) si cel de interpretare masculina unui obisnuit al cineastului, Tony Leung – care nu primise in schimb nimic acum doi ani pentru rolul, cu adevarat extraordinar, din Happy Together al aceluiasi Wong... D’ale Cannes-ului.

Nu au surprins pe nimeni premiile pentru scenariu (Nurse Betty al americanului Neil LaBute) si regie (Yi Yi al taiwanezului Edward Yang). Primul a fost lovitura de gratie – oarecum previzibila – data de Besson pretentiosilor critici francezi. Un fel de a le spune celor prea grabiti sa desfiinteze aceasta comedie, care functioneaza cel mai bine ca variatiune pe tema Trandafirul rosu din Cairo: „invatati de la americani cum se scrie un scenariu!“ Prea grabit, la rindu-i, sa le dea o palma compatriotilor sai, Besson a trecut cu vederea scenariul cel putin la fel de bun (Harry, un ami qui vous veut du bien) al unui francez care deja invatase lectia si care ar fi putut spala onoarea Frantei, exclusa din palmaresul final.

Cronica de familie „supraetajata“ a lui Edward Yang a cistigat acolo unde avea si cele mai multe sanse, chit ca gurile rele deja vedeau in Besson un nou Polanski, gata sa dea premiul de interpretare baietelului care fotografiaza tintari. In genul „felie de viata“, Yi Yi e un panoramic fin, dar satios, excelent servit de o regie abia simtita, deloc preocupata de incrucisarile narative la care s-ar fi pretat subiectul. Totusi, o recompensa sub asteptari pentru un film care aproape ca-i pusese de aceeasi parte a baricadei pe criticii de la Cannes.
Imbucurator – ba chiar, peste asteptari – s-a dovedit insa Marele premiu al juriului acordat Diavolilor in prag (Guizi Lai Le) al chinezului Jiang Wen, pe care in corespondenta precedenta il dadeam victorios la premiul de regie (inferior, in „eticheta“ canneza).

Exista, insa, si o gafa – sau, mai bine zis, un calcul de culise atit de straveziu incit seamana tot cu o gafa: premiul de interpretare feminina acordat lui Björk pentru „rolul“ din Dancer in the Dark. Se stia (Von Trier insusi o spusese la conferinta de presa) ca popstarul islandez nu o „jucase“ pe Selma (muncitoarea aproape oarba de origine ceha), caci Björk nu e actrita, dar ca reusise totusi sa „intre in pielea acesteia“, fiind Selma pina la nevroza si cadere nervoasa... Se poate aduce si argumentul ca Björk reface experienta oricarui star muzical devenit star cinematografic gratie unui film si ca – intr-un musical – nu e nevoie neaparat ca rolul principal sa fie interpretat de un actor. Mi se pare insa o inegalitate retrospectiva: fata de tamtamul injurios cu care au fost intimpinate premiile de interpretare de anul trecut – acordate, toate, unor neprofesionisti, ce-i drept anonimi –, cel oferit pe tava lui Björk abia de a fost comentat cu ceva acreala. De unde se vede ca un neprofesionist este mai egal decit altul si ca, atunci cind esti vedeta, nu mai conteaza principiile – nici pentru jurii, nici pentru jurnalisti. Si mi se mai pare, de fapt, o injustitie fata de rolul – cu adevarat coplesitor – al suedezei Lena Endre in Trolösa, care are ghinionul de a fi doar o (imensa) actrita, si nu un popstar!

P.S. Chiar daca Festivalul n-a avut le culot sa deschida a 53-a editie (asa cum sugeram) cu Cecil B. DeMented al celui mai teribil terorist anti-Establishment, John Waters – o persoana absolut safe intr-un salon de cucoane, care ar risca cel mult sa moara de ris in compania sa! –, „geniul pervers“ al lui Gilles Jacob nu l-a putut retine sa o incheie cu un film-bomba: Stardom de Denys Arcand. Desi cineastul canadian – autorul unor asemenea filme de mare calitate in anii ’80 precum Isus din Montréal sau Declinul imperiului american – n-a mai facut cinema cam tot de atunci, Stardom este un excelent portret-vérité al cresterii si declinului unui top-model. Tina Menzhal – patinatoarea din fundul Canadei ajunsa manechin/fotomodel/sotie de ambasador la ONU inainte de a recadea in anonimatul „rolului“ de gospodina intr-un (alt) fund de Canada – este jucata cu invidiabila nonsalanta de o nou-venita, Jessica Paré (o Liv Tyler cu un dram de autoironie pe linga good looks...). Personajul este mai mult un pretext, pentru Arcand, sa se lanseze intr-o savuroasa radiografie „televizuala“ (pe linga dispozitivul jurnalelor de actualitati, talk-show-urilor, emisiunilor-concurs la care recurge tot filmul, exista si imaginile alb-negru ale documentarelor pe video, pe care le filmeaza un fotograf/stilist interpretat de regizorul canadian Robert Lepage) a unui fenomen profund contemporan: statutul de star. Desi primit cu deja-sleitele sisiituri dezaprobatoare la finele proiectiei, filmul lui Arcand a reusit sa repuna in perspectiva multe din excesele Cannes-ului, aducind – macar la spartul tirgului – o prospetime a tonului si o ireverenta a gestului care, oricit de indatorate lui Altman (vezi Prêt-à-porter), prind bine intr-un festival atit de scrobit... Merci, Gilles Jacob!

Cannes

Deplasare sponsorizata de PricewaterhouseCoopers