OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stimulat de un articol al lui Alex. Leo Serban (Sfirsit de an cu studiu de necaz, Observator cultural Nr. 95-96) – articol despre care ziceam ca este „punct unic de referinta in bransa, prin rectitudine si subtilitate disociativa“ – ajungeam sa afirm ca „fara vocatia criticii nu se poate faptui nimic performant in nici un domeniu al filmologiei, nici macar datarea corecta a filmelor“ (Observator cultural Nr. 100). Extind acum afirmatia asupra publicisticii de resort, adaugind: si nici redactarea corecta a unei simple informatii de ziar.

Am in fata doua texte: un document oficial, recte deciziile Comisiei de selectie de la CNC pentru recent incheiatul concurs de proiecte cinematografice, si un articol dedicat aceluiasi eveniment, sub o semnatura consacrata filmologic (deci nu o stire redactionala impersonala), in ziarul pe care obisnuiesc sa-l cumpar de la chiosc (nu mai indic semnatura, nici cotidianul in cauza, nu atit ca sa nu ma repet de la un articol la altul, cit fiindca dezinformarea calificata si reiterata a cititorilor e destul de raspindita in bransa si mi se pare de interes general sa-i detectam tehnicile).
Inainte de a intra in posesia documentului oficial, cind am citit titlul din pagina de ziar, mi-am impus postura lectorului fara aprehensiuni, bucurindu-ma de doua, ba chiar de trei ori, daca includ in socoteala insasi finalizarea concursului suspendat trei semestre in sir: Concursul de proiecte cinematografice 2003.

Mai multe debuturi, dar si tandemul de neocolit: Sergiu Nicolaescu – Ioan Carmazan. Evrika! Slava adversativului dar! Va-sa-zica – am conchis instantaneu – paharul e pe jumatate plin, gratie debutantilor, si chiar jumatatea goala a paharului (tot raul spre bine!) e incurajatoare, fiind pentru prima data cind semnatara articolului se detaseaza de stiutul clan politic mafiot al mediocratiei. Dar multipla bucurie autoimpusa n-a durat decit citeva clipe. M-au incoltit brusc doua premonitii. Primo – informatia prealabila elementara ca „problema la noi“ nu e citi debutanti avem; au fost 20 in cap in deceniul anterior, in doar ultimii doi ani s-au adunat deja alti 7, iar daca adaugam vreo 3 aflati in filmari sau in curs de procesare a peliculei, se fac taman 10 in primii ani 2000. Secundo – „tandemul de neocolit“ poate suna flatant, inseamna ceva pozitiv, in sensul ca n-avem incotro, vrind-nevrind, merituosi fiind Sergiu Nicolaescu si Ioan Carmazan, trebuie sa-i acceptam. Agatindu-ma totusi de bucuria lecturii total profane, am lasat titlul in pace si m-am grabit sa citesc textul, in speranta ca el va confirma jumatatea plina a paharului si va dovedi ca ajuta la ceva „mai multe debuturi“. Intr-adevar, o buna parte a frazei din prima coloana a textului m-a rasplatit cu asigurarea optimista subinteleasa si cu sentimentul constructiv ca lucrurile merg spre bine: „Comisia de selectie (ma fac deocamdata ca nu vad numele trecute in paranteza – n.m.) a avut, de data aceasta, un ochi mai atent (s.m.) in fata unor propuneri ce-i aveau in vedere pe tinerii care-si asteapta rindul“.

Aceasta imagine masificata a unei cozi la ghiseul la care debutantii „isi asteapta rindul“ (20+10+?), insinuind banuiala ca pentru autoarea articolului „debutantul“ e doar cineva care n-a ajuns inca sa faca nimic intr-o specie anume, m-a cam dezamagit. Am tinut insa sa profit de o noua gura de aer textual, in sensul progresului ineluctabil: „Asa se face ca, in afara inevitabililor Sergiu Nicolaescu si Ioan Carmazan (fiecare in cite o dubla calitate, unul cind documentarist, cind lungmetrajist, celalalt cind coscenarist, cind «autor total»), au primit «libera trecere» cite patru debutanti in toate sectiunile, filme documentare, scurtmetraje si lungmetraje de fictiune“. Bun! imi zic, „in afara“ sintagmelor din paranteza, pentru care autoarea merita felicitari, e de folos si statistica la ceva: pe de o parte, nu sint decit doi membri ai Colegiului CNC care isi adjudeca finantarea publica, nici jumatate din citi au fost la concursul CNC din 2001; iar, pe de alta parte, debutantii sint 4x3=12. Si chiar daca-i socotim doar pe cei cu lungmetraje, sint finalmente 20+10+4=34. Peste 30 de debutanti in nici 15 ani, citi se vor face pina la epuizarea noilor premiere, e ceva!

Pina aici mi-a fost, insa. Rindurile imediat urmatoare ale textului din cotidianul la prosperitatea caruia contribui neslabit, m-au aruncat, o data cu primele nume si titluri („in afara de“), intr-o asemenea confuzie, incit am alergat sa fac rost de comunicatul oficial integral de la CNC. Si ce-am constatat? Mai intii ca cei doi din Colegiul CNC sint cinci. „In afara de“ Sergiu Nicolaescu (care nu va mai colabora cu Corneliu Vadim Tudor ca scenarist, cum a procedat la ultima sa catastrofa, Triunghiul mortii, ci cu… Corneliu Dragomirescu (?!) si Ioan Carmazan ca scenaristi – „Tot ai nostri, ca brazii!“ – la lungmetrajul foarte eufonic, desi repetitiv prin titlu: Orient Expres) si Ioan Carmazan (ca regizor care n-a apucat sa-si prezinte in permiera la fel de eufonicul Raport despre starea natiunii finantat la concursul precedent, dar va turna imediat filmul Lotus), pe linga acestia, lista lungmetrajelor cu finantare publica asigurata mai asigura trecerea din film in film a unui al treilea membru al Colegiului Politic Monocolor, Serban Marinescu (cu Fotografii de familie, dupa ce ne-a prezentat in toamna regretabilul Turnul din Pisa) si relansarea unui al patrulea membru al CPM, Geo Saizescu-tatal (fiul, Catalin, n-a apucat nici el sa-si prezinte „raportul“ in fata publicului, cu pelicula de debut Secretul reginei Cleopatra pentru care a votat tatal la precedenta editie a concursului, de data aceasta tatal autovotindu-si Pacala se intoarce). In fine, al cincilea membru al conducerii institutiei, Petre Salcudeanu (al carui scenariu precedent, Dulcea sauna a mortii, in regia membrului CPM Andrei Blaier, tocmai isi asteapta si el prin coincidenta premiera) se inscrie perfect in ritual, fiind gata cu un nou text deja nominalizat pentru finantare, ca „rezerva“ rezervata altui regizor prolific privilegiat de sistem, Nicolae Margineanu: dupa ratatul Binecuvintata fii, inchisoare din toamna – alt film cu inchisori, Biblioteca din Alexandria (se vor face cel putin trei, cu Dulcea sauna a mortii).

Jumatatea socotita initial goala a paharului e, cum se vede, plina virf. Si nu e de mirare, in consecinta, ca jumatatea pe care o credeam plina e, invers, goala. Caci daca celor de mai sus li se asigura continuitatea lucrului pe platouri – criteriu primordial in aprecierea oricarei politici cinematografice – constatam ca nici unul dintre cei sapte regizori debutanti din primii ani 2000 nu va ajunge la un al doilea film in intervalul urmator. O luam deci de la capat cu politichia din bransa, exact ca in fatalii ani ’90. In mod expres, pentru debutantii care ne-au salvat onoarea si credinta – Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, lansati in urma concursurilor din anii 1999-2000 cu Marfa si banii, Occident, respectiv Furia – mergem spre cinci ani fara ca ei sa-si poata confirma debutul, ca sa nu ramina simple accidente filmografice, cum au ramas 19 din cei 20 de candidati la debut (sa nu incurcam termenii!) din deceniul trecut, care n-au ajuns la al doilea sau al treilea film (exceptia: Nae Caranfil, gratie sprijinului din partea lui Lucian Pintilie si relatiilor din strainatate).

Cit despre noii candidati la debut (un regizor nu debuteaza in cinema daca nu ajunge in timp util la al doilea si al treilea film), printre care nu se afla Hanno Höffer sau Catalin Mitulescu, contextul inainte schitat nu le promite si nu ne promite nimic bun (vorbesc bineinteles de lungmetraje, neluind in seama praful in ochi aruncat din nou de CNC 2, ca si in 2001, cu lunga lista de scurtmetraje eterogene puse in fata, ca sa nu se observe glisarile din zona de baza, si e uluitor cum, sub o semnatura filmologica, se amesteca pentru statistica merele cu corcodusele, de ajungi sa crezi ca retrogradarea lui Cristi Puiu in categoria scurtmetrajelor, care nu se vad niciodata pe marile ecrane, ar fi inca un semn ca mergem din bine in mai bine!). In afara unei loterii a norocului cu sanse de cistig minime, atita timp cit nu se elaboreaza profesionist alta Lege a Cinematografiei, ce sa promita bun, acest sistem, unor candidati la debut in 2003 ca Napoleon Helmis si Gheorghe Preda? Intrati in malaxorul 20+10+4, ei urmeaza sa lucreze la unison metodologic dupa scenarii proprii scrise in singularitate. Despre alt candidat, Petre Nastase, n-am auzit nimic pe la festivalurile studentesti, in schimb am auzit ca scenaristul, se intelege unic, care-i este oferit in persoana lui Mihai Ispirescu, n-ar fi altul decit – gurile rele zic – un incercat companion de pahar al celui mai marcant membru al Comisiei de selectie, Fanus Neagu, care Fanus Neagu – aceleasi surse pretind – si-ar mai fi inscris un cirac in palmaresul din acest an, in persoana lui Nicolae Iliescu, ca scenarist de scurtmetraje, fiindca in ce-l priveste pe Mihai Ispirescu, acesta a figurat la lungmetraje si in „selectia“ din 2001, cu decontul in suspensie, ca si in cazul premierelor aminate ale unor Ioan Carmazan, Catalin Saizescu, Andrei Blaier si altii.

O singura consolare: fapt fara precedent – daca tot mergem din bine in mai bine – din aceasta ultima Comisie de selectie n-a facut parte nici un critic de film (binemeritam favoarea, dupa prestatiile reprezentantilor de pina acum). Cu capacitatea inainte probata indoielnic de a vedea intr-un text scenariul, procesarea lui si filmul insusi – daca nu s-au citit doar sinopsisurile – Comisia formata (alfabetic) din Andrei Blaier, Fanus Neagu, Cristina Nichitus, Iosif Naghiu, Dumitru Radu Popescu (scuze pentru cite unul care nu si-a luat precautia sa se recuze), este intruchiparea pura a Legii Cinematografiei (varianta Nicolaescu) in actiune, ca si mandatul pe care Comisia l-a avut, ca si protocolul cu 39 de titluri imposibil de onorat in intregime.
Fara raportarea la sistem, nu doar judecata critica elaborata, dar si simpla informatie risca sa fie falsa. Ca sa razbim prin perdeaua de fum intretinuta pentru perpetuarea mediocratiei, la fel cum intr-o titulatura anterioara din acelasi cotidian, Premiile Uniunii Cineastilor din Romania. Sa vina tinerii!, ultima parte trebuia modificata cu un vector invers: „Tinerii, doi pasi inapoi!“ (fiindca li s-au refuzat primele doua premii din palmares), de data aceasta era cazul sa citim in ziar un titlu de genul „Concursul de proiecte cinematografice 2003. Recidivistii Nicolaescu, Saizescu, Carmazan &Comp. pulverizeaza noul val regizoral“. Astept multumiri pentru sugestii din partea sefului de sectie si a celorlalti superiori redactionali ai semnatarei articolelor, care s-ar fi cerut returnate pentru refacere in consecinta.


Post scriptum

Daca vizam vreun efect imediat sau un dialog cu factorii de decizie actuali, „datul cu parerea“ asupra politicii filmice in curs (care e cea din trecut) este evident „inutil“, cum opina categoric, deunazi, oarecum in aceeasi ordine de idei, in incheierea unei emisiuni de la TVR Cultural, moderatorul acesteia, actorul Adrian Pintea (i-am mai comentat aici prestatia optuz-partizana, referindu-ma si la contributia sa din cel mai prost film romanesc al tuturor timpurilor, Vlad nemuritorul). Replica anihilanta de incheiere a emisiunii ma viza direct, fiindca facusem experimentul, unicat pentru mine, de a telefona in cursul transmisiei, ca sa propun o alternativa in discutarea temei la ordinea zilei: Arta si razboiul. Intrucit, pentru ilustrarea temei, nu se prezentasera, ca si-n alte dati, decit fragmente din „filmele de razboi“ ale lui Sergiu Nicolaescu, am amintit ca sint doua-trei productii romanesti mai direct legate de tema si mai reprezentative, ca Padurea spinzuratilor de Liviu Ciulei sau Prea mic pentru un razboi atit de mare de Radu Gabrea. Fiindca legatura telefonica mi-a fost brusc intrerupta, n-am mai avut timp sa adaug ca, inca din anii ’50, a aparut o alternativa la linia oficiala reprezentata de Nepotii gornistului de Dinu Negreanu, prin „filmul de razboi“ – fanion al noii generatii – Viata nu iarta de I. Mihu si M. Marcus. Mai voiam sa spun ca atit Ciulei, cit si Gabrea au trebuit sa se autoexileze, ca optiunile noilor generatii au fost reprimate si astfel am ramas numai cu „filmele de razboi“ ale „epopeii nationale“ incheiate cu Triunghiul mortii. A fost insa suficient enuntul primelor doua titluri, ca sa-l scoata din sarite pe Sergiu Nicolaescu, aflat printre cei patru invitati din platou. „Inevitabilul“ a perorat cu crispare punitiva desfiguranta ceva despre „obraznicia“ interventiei – in maniera intru totul definitorie in care i-a repudiat public pe toti profesionistii care s-au pronuntat asupra proiectului mafiot de Lege a Cinematografiei –, iar moderatorul a curmat automat comunicarea. À propos: afisul filmului Padurea spinzuratilor din holul de intrare la CNC a fost acoperit cu un panou reprezentind filmele trase pe casete in ordinea de idei de mai sus. E pacat ca, refuzind dialogul si facind imposibila competitia leala, oficialii de la CNC si UCIN nu-si ofera decit alternativa de a iesi urit din scena, cit mai repede si in corpore.