OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Contrapalmares
Chiar daca sintem de acord, in mare, cu palmaresul ultimei editii a Festivalului de la Cannes, nu putem rezista tentatiei de a va face cunoscut propriul nostru palmares... Pur ludic, fireste!

Palme d’Or: Dancer in the Dark de Lars Von Trier
Marele premiu al juriului: Sänger frän andra vänigen/ Cintecele de la etajul doi de Roy Andersson
Premiul de interpretare feminina: ex aequo, Lena Endre (pentru Trolösa/ Infidelitate) si Björk (pentru Dancer in the Dark)
Premiul de interpretare masculina: Koji Yakusho (pentru Eureka)
Premiul de regie: Guizi Lai Le de Jiang Wen
Premiul pentru scenariu: Harry, un ami qui vous veut du bien de Dominik Moll
Premiul special al juriului: In the Mood for Love de Wong Kar-wai
Premiul Comisiei tehnice: Code Inconnu de Michael Haneke

L’Origine du XXIe siècle de Jean-Luc Godard a fost „aperitivul“ editiei 53, servit, ca trufanda, inaintea satiosului (si indigestului) Vatel de Roland Joffé... Acestuia din urma ii ia mai mult de 2 ore (si, s-o spunem din nou, 35 milioane $) pentru a povesti un episod de la curtea lui Ludovic al XIV-lea; lui Godard, doar 15 minute (si, mai mult ca sigur, o suma infima, dat fiind ca L’Origine... este filmat pe video) pentru a „replay-a“, in fast-forward, ultimii o suta de ani! Mai mult: superproductia franco-americana-britanica pare (desi nu e) o comanda de stat – film „artistic de propaganda“, cu inevitabila doza de pompierism plin si impopotonare goala; filmuletul helveto-francezului (de adoptie), desi comanda de festival (la rugamintea lui Gilles Jacob), pare (si este) o joaca, o toana, un capriciu al celui mai influent (totusi!) cineast al ultimilor patruzeci de ani: un soi de „Istoria dupa Godard“, cu obisnuitele ghilimele citationale in chip de semnatura inconfundabila, paradoxurile enuntiative in chip de voce auctoriala si dispozitivul de montat/supraimpresionat in chip de stampila „marque déposée“... Chiar daca L’Origine... nu este altceva decit un episod in plus (si nu dintre cele mai reusite) al idiosincraticei sale Histoire(s) du cinéma, este extraordinar sa vezi un asemenea opus inclasabil, 100% individualist si indiscutabil „méchant“ (cu mediocritatile, artistice/politice s.a.m.d.), deschizind – cu mare pompa oficiala – un festival de calibrul Cannes-ului, pe care-l onoreaza cu un pirt ascutit: printre multele inserturi à la Godard – un scurt enunt („rupt“ la mijloc, asa cum se cade, pentru mai mult suspans!) care spune: CANAL + (...) OU – (puternicul post de televiziune „Canal +“ este unul dintre cei doi sponsori principali ai festivalului!)...

It Happened Here al britanicilor Kevin Brownlow si Andrew Mollo este una din revelatiile durabile ale Cannes-ului 2000, desi a fost facut in 1966. In 95 minute de pelicula in alb-negru, o ipoteza (datatoare de vertij) a ce s-ar fi intimplat daca Anglia ar fi fost cucerita de nazisti... Personajul principal este o englezoaica obisnuita, stilul guvernanta, care se inroleaza de buna voie intr-un fel de „Armata salvarii“ cu camasi negre, dupa ce citiva apropiati ai sai au fost ciuruiti de gloantele partizanilor gosisti. Geniul celor doi realizatori este de a fi filmat totul ca un documentar, cu o camera adesea in miscare si cu citeva momente antologice (uciderea fulgeratoare a celor apropiati, exercitiile paramilitare, finalul amenintator-ambiguu) care ridica filmul pe un raft al raritatilor ce trebuie vazute cu orice pret! Intr-un climat precum cel de acum, marcat de pseudo-primejdii haideriene, (re)vederea acestei fictiuni tulburatoare despre ce inseamna, intr-adevar, viraj spre fascism (golirea constiintelor, inocularea implacabila, rigiditatile dogmatice impotriva carora nu ai cum sa lupti, vulgaritatea doctrinara si violenta pura si dura) are un efect naucitor. Un „detaliu“ semnificativ: am vizionat It Happened Here (inclus intr-un program paralel intitulat „Quand le cinéma rêve le futur“) in noua sala a Palatului Festivalurilor botezata „Buñuel“ – ca omagiu adus anarhistului cinematografic nascut acum o suta de ani...

Alex. Leo SERBAN


Strecurat printre raritatile aceluiasi program (Plan 9 from Outer Space al lui Ed Wood, THX 1138 al lui George Lucas sau Le dernier combat al lui Luc Besson etc.) a fost si Village of the Damned. Nu remake-ul nouazecist in culori al lui John Carpenter, ci originalul alb/negru realizat (tot) in anii ’60 de Wolf Rilla. Incredibil de scurt (doar 78’ – adica jumatate din durata medie a filmelor din festival), acest horror de anticipatie arunca in joc o ipoteza chiar mai anxioasa, si-n plus, perversa, decit cea a lui Brownlow &Mollo: aceea a unei Anglii (si, prin extensie, a intregii lumi) cucerite de un grup de copii cu puteri telepatice, fascinant de frumosi si de blonzi (posibila sugestie nazista?). Filmuletul lui Rilla nu este insa un exercitiu de „ce-ar fi daca?“ – el se sfirseste acolo unde It Happened Here abia incepe. Reusita lui sta atit in felul in care construieste suspansul acestei ipoteze (excelenta, scena invizibilei invazii din deschidere, cind toti locuitorii unui sat cad instantaneu prada somnului, in plina zi, pentru ca, trei ore mai tirziu, toate femeile sa se „trezeasca“ gravide), cit si in faptul ca face din niste copii angelici personajele „negative“. La figurat, dar mai ales la propriu: blonzi, imbracati in negru si avind acea diavoleasca (si, vai, atit de caraghios realizata tehnic) stralucire in ochi, ei imprumuta ceva din stranietatea negativelor fotografice. O cinica punere in imagini a dictonului „somnul ratiunii naste monstri“.

Am uitat cu desavirsire in corespodentele trecute de unul dintre filmele americane din selectia oficiala, strategic prezentat in penultima zi a Cannes-ului. Era fatal sa se intimple; pe cit de mult asteptat, pe-atit de dezamagitor a fost cel de-al doilea film al tinarului James Gray. The Yards nu e insa o catastrofa, cum ar lasa, poate, sa se creada fluieraturile de la proiectia de presa. E un film onest, poate usor datat, cocteil declarat de Rocco si fratii sai, Pe chei si Nasul, in care Gray reface, fara acelasi succes, patetica poveste a tragediei familiale din debutul sau de-acum sase ani, Little Odessa. E drept, cu o distributie impresionanta (Mark Wahlberg, Charlize Theron – bruneta!, Joaquin Phoenix si greii James Caan, Ellen Burstyn si Faye Dunaway) si foarte bine tinuta in mina. Dar e cu atit mai frustrant cu cit scenariul – clar, corect, dar dezolant de previzibil – si accentele formale ale lui Gray nu lasa nici unuia dintre ei loc de desfasurare. Ar fi putut fi un bun film de actori; asa, este doar un bun omagiu adus lui Visconti, Kazan si Coppola.

Mihai CHIRILOV

Deplasare sponsorizata de PricewaterhouseCoopers