OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un amestec curios de profunzime si superficialitate defineste filmul lui Oliver Parker, I really hate my job/Am o slujba naspa rau.
Titlul romanesc trimite spre argou si adolescenta, insa cele cinci femei care lucreaza intr-un restaurant din Soho nu sint niste pustoaice teribiliste, au intre 28 si 48 de ani, predilectie spre analize psihologice, literare, financiar-bancare, au vise greu de realizat si din ce in ce mai putina rabdare.

Genul de film foarte indragit de actori, cu personaje care traverseaza stari contradictorii, crize de identitate, momente de reflectie presarate cu ironii si accente parodice. Oliver Parker, fost actor si regizor de teatru, realizator al mai multor filme de televiziune si al unor filme de lungmetraj nominalizate pentru doua Globuri de Aur, cu trei premii BAFTA in palmares, fascinat de acest prim scenariu de film al scriitoarei australiene Jennifer Higgie, transpune povestea inspirata dintr-o experienta reala intr-o comedie.
Desi par a nu avea nimic altceva in comun decit dorinta de a evada din mediul sordid spre viata pe care o merita, fetele trec pe rind de la melancolie la furie, de la inocenta la sarcasm, de la gratie la violenta, mirindu-se de propriile lor limite si incercind cu disperare sa-si mentina controlul.

Actiunea filmului se desfasoara intr-o singura seara in care, ramase fara bucatar si sef, chelneritele trebuie sa se descurce singure. Clientii sint, bineinteles, obraznici si pretentiosi, sobolanii misuna peste tot, iar lucrurile vor capata o turnura dramatica. Seara nebuna incepe ca o comedie despre ce n-ar trebui sa aflam din bucatariile restaurantelor si improvizatii culinare, cu final neasteptat, ale unei bucatarese de o seara care gindeste prea mult si care abia a primit o veste proasta. Un simplu incident se va transforma intr-o provocare greu de infruntat.

Actrita Shirley Henderson pastreaza in acest rol vestigii emotionale din imblinzirea scorpiei, personajul ei preferat, dar reuseste sa dea profunzime nelinistilor unei femei de „33 sau 34 de ani“ care a scris o carte si viseaza sa fie publicata.
Rita, femeia din Est care spala vase, dar are o vasta perspectiva filozofica, cu rudimente de gindire originala si maxime existentialiste, pare de pe alta lume. Oana Pellea confera acestui personaj o dimensiune autoironica, este in acelasi timp seducatoare si speriata de apropiere, generoasa cu sfaturile, dar distanta, nostima cu definitiile ei serioase rostite solemn, cu care, de fapt, marcheaza mici intimplari din bucatarie.
Cinta, danseaza, nu plinge, viseaza la un barbat aflat la capatul lumii, stie ca e un hot, dar e singurul pe care il mai pot emotiona lucrurile simple si detaliile. Iar Rita stie multe, vorbeste tot timpul si e singura care are un plan.

Susie, inocenta, calma, diafana, caracterizeaza in soapta/gind ceea ce se intimpla in Stella Bar, oferind actritei de origine romana, Alexandra Maria Lara, prilejul de a construi cu umor fin si discretie o prezenta aproape echilibrata.
Madonna, casiera &manager, lesbiana obsedata de gindirea pozitiva, incearca toata seara sa impuna o atmosfera profesionista care ar trebui sa salveze aparentele. Anna Maxwell Martin interpreteaza cu multa coerenta un personaj care isi pastreaza masca pina aproape de final.
Iar Abi, in pragul unei crize de nervi inca de la inceputul filmului, oscileaza intre cinismul fara nici o speranta al unei actrite care tocmai a implinit 30 de ani si realismul unei femei inteligente care incearca sa-si demonstreze ca este suficient de puternica si se va descurca in continuare. Impecabila, canadiana Neve Campbell permite personajului interpretat acest balans emotional, fara stridente.

Dupa cum merita vazut eclerajul sofisticat din a doua parte a filmului…
Multe replici sint savuroase, genul dezbateri in pragul unui naufragiu.
Cinci personaje pe muchie de cutit, disperate, timide, intelepte, rautacioase, grave si sincere sau mintind cu nerusinare.
Fara circumstante dramatice spectaculoase, dar cu citeva efecte de montaj remarcabile, filmul este salvat din registrul stilistic modest prin momente de actorie care transmit mesaje importante (renuntarea la prejudecati, sinceritatea ca arma, lupta impotriva snobismului, a artificialitatii). Surprinzator si emotionant este momentul retro – cu frac, joben si violete la rever – al actorului Danny Huston, in propriul lui rol.
Cinefilii pot descoperi in final ca lucrul cel mai nou si mai de pret in Soho este foarte la moda si in Bucuresti.