OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa ce a luat piuitul cinefililor din toata lumea cu el sau Lola Rennt (Alearga, Lola, alearga), tinarul cineast german Tom Tykwer* (n. 1965 la Wuppertal) a fost prezent la Mostra de la Venetia cu Printesa si razboinicul, al patrulea lungmetraj al sau (consemnat, pe scurt, in Obs. cultural nr. 31). Revenim, acum, cu traducerea unui interviu cu T.T. preluat din caietul de presa al filmului.

„Generatia mea e foarte marcata de relatii de familie complicate. Pe de o parte exista o mai mare toleranta, pe de alta o lipsa totala de intelegere. Aceasta lipsa de intelegere intre generatii a fost intotdeauna o tema importanta pentru mine. [...] In cinema, oamenii sint aruncati invariabil in situatii decisive. Imi place sa ma gindesc mereu: ce altceva s-ar fi putut intimpla in viata mea? Ce altceva s-ar fi putut intimpla in viata ta? Ce mi se pare minunat in cinema este ca poti da drumul acestui mecanism speculativ, urmarind ce se-ntimpla. [...] Intr-un anumit moment al vietii mele eram convins ca femeile sint eroine de film mult mai interesante decit barbatii. Probabil si pentru ca relatiile cele mai intense le-am avut cu femeile, de aici sentimentul ca am mult mai multe lucruri de spus despre asta. N-am ajuns sa cunosc niciodata un barbat asa de bine ca pe-o femeie. Cred ca acest lucru are de-a face pe undeva cu principiul prieteniei intre barbati, unde ritualul iti cere sa nu te apropii prea mult.“


„Orice film incepe cu o imagine. Muzica** este inspiratia mea pentru acea prima imagine.“

A fost greu sa faci un film imediat dupa succesul Lolei?

Smecheria era sa nu ma opresc din lucru. Am inceput asadar treaba la Der Krieger und Die Kaiserin inainte ca Lola Rennt sa ajunga in salile de cinema, cind inca habar n-aveam care avea sa fie soarta lui. Asta mi-a dat ceva de care sa ma agat, ceva care sa n-aiba nici o legatura cu succesul de care vorbesti. Cu alte cuvinte, m-am apucat de filmul asta cu aceeasi stare de spirit pe care o am ori de cite ori m-apuc de cinema: adica cu dorinta de a face filme personale si foarte individuale pentru un public larg.

Dupa lovitura eliberatoare a Lolei, sa-nteleg ca te intorci acum la un ritm mai calm, mai concentrat?

Winterschläfer a fost despre un aspect al generatiei mele, „marea apatie“ daca vrei, numai ca eu nu sint deloc o persoana apatica. Cu Lola Rennt am incercat sa arat ca nu e adevarat ca noi, tinerii, n-avem nici o putere. Poate ca nu are o tinta foarte precisa, dar e totusi acolo. Faptul de a fi in stare sa exprim aceasta energie mi-a limpezit creierul, asa ca acum ma pot intoarce la acele subiecte care ma intereseaza cel mai mult si care erau deja prezente, dar intr-o alta forma, in Lola Rennt.

Povestile tale incep intotdeauna cu o imagine. A fost si cazul lui Der Krieger...?

Da, imaginea de a fi sub un camion, moment in care nu stii cum ai ajuns acolo si-ncepi sa vorbesti singur. Pe urma am citit undeva o chestie despre traheotomie, acel mic orificiu care se face in trahee, si-a trebuit sa mi se explice de nu stiu cite ori cum functioneaza. Mi s-a parut ca aceasta situatie fundamentala era exact ce-mi trebuia, pentru ca le permitea celor dintr-un cuplu sa se apropie poate mai mult decit oricind dupa aceea, chiar inainte de a sti cine sint. Acea intilnire sub camion este o scena incredibil de fizica, de violenta, si in acelasi timp ciudat de senzuala.

Asta ar fi deci motivul pentru care, dupa aceea, cei doi aproape ca nu se mai ating?

Da, pentru ca existase acel moment initial de maxima apropiere. Cucerirea trebuie sa treaca pe alta ruta. Una dintre ideile dominante ale filmului era ca cineva care nu stie cum functioneaza dragostea da peste cineva care nu mai vrea sa aiba de-a face cu dragostea. Asta insemna totodata ca tensiunea dintre cei doi era mult mai putin fizica. Ei trebuie mai intii sa se inteleaga unul pe altul.

Scena finala cu Bodo „in dublu exemplar“ seamana un pic cu scenele din Orfeu al lui Cocteau, cind mortii isi parasesc trupurile.

E un bun exemplu, pentru ca exista foarte mult narcisism in filmul lui Cocteau, iar pentru mine Bodo este un personaj care, in egocentrismul sau, dezvolta acest narcisism. E cineva care trebuie tras afara din el insusi punindu-i-se o oglinda in fata, care are nevoie sa intre in lumea cealalta macar pentru a-si da seama ca vrea sa se-ntoarca inapoi. In filmul meu, oamenii au o sansa pe care nu o au in Orfeu. Este, de fapt, un Orfeu inversat: de la moarte la viata.
Lucrezi cu Franka Potente pentru a doua oara. Intre timp, ati devenit un cuplu; are acest lucru vreo influenta asupra lucrului vostru impreuna?
De data asta ea a fost alaturi de mine de la bun inceput, in primele clipe ale nasterii filmului, iar rolul a fost scris special pentru ea. N-a fost ceva ce purtam cu mine de ani de zile si a trebuit adaptat pentru Franka. Am vorbit mult cu ea despre Sissi in timp ce scriam scenariul, parerea ei era ca personajul acesta straniu ma influenteaza foarte mult, prin felul cum vorbeste, cum se misca. Si, evident, e important pentru mine ca lucrurile pe care le-am descoperit despre ea ca persoana se regasesc in rol.

Ce te-a atras spre psihiatrie?

Ceea ce m-a fascinat a fost aspectul ermetic si natura fluida a liniilor de demarcatie. Faptul ca exista potentialitati in acesti oameni si ca aceste potentialitati pot deveni mai mari decit viata, fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. La azil, nebunia acestor oameni este relativizata. Sissi e ca un fel de veriga intre cele doua lumi. La inceput e imposibil s-o clasifici. Era foarte important pentru mine sa nu folosesc psihiatria ca pe un fundal inspaimintator, ci sa o iau foarte in serios, ca pe o lume perfect normala in care niste oameni chiar isi petrec viata.

Este primul film pe care-l turnezi in orasul tau natal.

Imi place sa turnez in Germania, pentru ca stiu cum merg lucrurile. Daca faci un film despre un subiect aproape de sufletul tau, evident ca e minunat sa fii intr-un loc in care te-ai format din punct de vedere emotional, in care iti ai radacinile. Wuppertal e un oras interesant, misterios si seducator, cu o geografie care te invita la plimbare.


* Cinefil, prezentator de film, producator, autor de scurt-metraje (Because, 1990; Epilog, 1991), T. Tykwer se autodeclara un „autodidact“ in materie de cinema. La 11 ani, isi regiza primele scurt-metraje. La 13, incepea sa lucreze in mediul cinematografic iar la 23, conducea „Moviemento-Kino“ din Berlin. Dupa citeva TV-portrete de regizori pe care-i admira neconditionat (Aki Kaurismäki, Wim Wenders, Lars Von Trier), debuta in 1993 cu lungmetrajul Die Tödliche Maria, urmat, patru ani mai tirziu, de Winterschläfer; Lola Rennt (1998), avind-o in rolul titular pe actrita sa fetis Franka Potente, avea sa-l consacre international.
In filmografia publicata in caietul de presa al filmului prezentat la Venetia figureaza deja, pentru anul 2001, titlul Heaven...
** Tykwer a inceput sa scrie scenariul lui Der Krieger und Die Kaiserin ascultind Arvo Pärt, Philip Glass si Penguin Café Orchestra; soundtrackul filmului, care va aparea pe CD la Motor Music, este rezultatul colaborarii intre T.T., Reinhold Heil (ex-Splitt, Nina Hagen Band, Babyloon...) si australianul Johnny Klimak (producator pentru Dr. Motte, Paul Van Dyk) – care-si spun „Pale 3“. Pentru single-ul You Can’t Find Peace, „Pale 3“ au apelat la Skin, solista de la Skunk Anansie – o mare fana a lui Lola Rennt, iar pentru Sissi Search, la Beth Hirsch – o solista din Tampa, Florida, care a devenit cunoscuta dupa hitul sau All I Need. Pentru celelalte melodii care se aud pe coloana sonora, „Pale 3“ au lucrat cu chitaristul Michael Brook (care colaborase in trecut cu Brian Eno, David Sylvian si cu regizorul Michael Mann pentru soundtrackul filmelor Heat si The Insider) si cu orchestra de 40 de instrumentisti a studiourilor Universal din Los Angeles.


Traducere, prezentare si note de Alex. Leo SERBAN