OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desi filmul (extrem-)asiatic nu mai primeste, ca-n trecut, premii peste premii la marile festivaluri – semn ca orice pasiune e-nlocuita de-o alta –, el ramine la fel de interesant; ba chiar mai interesant astazi, cind moda a trecut, decit ieri – cind era pe creasta valului...
Pe linga Far East Film de la Udine (despre care am publicat o corespondenta chiar in aceste pagini), pe linga Le festival international du film de la Cannes (despre care am vorbit saptamina trecuta, tot in aceste pagini), Zilele filmului asiatic de la Bucuresti (1-14 iunie a.c., la cinema Elvira Popescu) au scos in evidenta importanta unor cinematografii – in ordine alfabetica: China, Coreea de Sud, Hong Kong, Taiwan, Japonia – care nu mai sint, de mult, la „periferia“ Cinematografului. La drept vorbind, uneori sint chiar in centru!

– Tineam foarte mult sa avem un dialog despre filmul asiatic si, desi parca am „abuzat“ cu festivalurile in dauna actualitatii cinematografice de la noi (speram sa fim iertati – vezi alaturi „Stahanovistii“, back in business!), iata ca actualitatea a dat peste noi: Zilele filmului asiatic, de la Bucuresti, au fost un eveniment pe care nu puteam sa nu-l consemnam – mai ales ca s-a dovedit a fi, cine ar fi crezut?, si un succes de public! De fapt, este chiar mai bine ca s-a intimplat asa: discutia despre festivalul organizat de Antoine Bagnaninchi (bossul de la Independenta Film) pica mai cu folos, zic eu, in contextul unei discutii despre filmul asiatic in general – ma rog, cit se poate de „general“ in conditiile in care tot ce vezi din filmul asiatic, ca european, se rezuma la ceea ce vezi in Europa din filmul asiatic, adica rezultatul unei selectii... (E drept ca tu ai vazut film asiatic si „la el acasa“, la Hong Kong, dar cred ca, pentru „rigoarea“ acestui dialog, e preferabil sa ne limitam la CSVD in Europa – nu crezi?)
– Sa stii ca ceea ce am vazut la Hong Kong era oricum rezultatul unei selectii – reprezentative – facute de organizatorii festivalului, iar majoritatea au circulat si-n Vest. Interesant este insa ca unele dintre filmele incluse de ei in program fusesera aratate in premiera (!) in Europa, intr-un festival cum e de pilda Rotterdamul, care chiar are o pasiune (si un program special de productie si finantare) pentru ele. Asa ca putem judeca, zic eu, in absolut, pentru ca, stii bine: in Europa exista debuseu – inclusiv festivalier, vezi Cannes-ul si Venetia pe de-o parte, Udine sau San Sebastian-ul „fantastic“ pe de-alta – si pentru trufandalele de arta, si pentru productia comerciala de calitate. S-o luam, deci, de la est spre vest.

– Mai intii trebuie sa marturisesc ca n-am putut vedea prea mult din festivalul de la Bucuresti. Ceea ce cunosteam – In the Mood for Love, Gohatto, Imparatul si asasinul, Chunhyang – inseamna, totusi, 4 filme din totalul de 6 aratate (mi-au scapat Chloe si Gojoe); am revazut, cu imensa placere iti dai seama, In the Mood..., dar n-am avut curiozitatea sa vad daca celelalte 3 (dupa care nu ma prapadisem nici la Cannes, unde le-am vizionat...) au „crescut“ in simpatia mea.
– Eu am avut aceasta curiozitate numai in ceea ce priveste Gohatt-ul lui Oshima al carui final tulburator de plastic, dar vai atit de precipitat, tii minte, a bulversat publicul cannez care nu mai stia cine tipa, cine moare, de ce taie Kitano copacul, cine pe cine iubeste, cine pe cine uraste etc... Acum mi s-a parut cum nu se poate mai limpede, fara ca asta sa-nsemne, automat, si o „crestere“ a simpatiei mele pentru un film care ramine plat si neverosimil de cuminte. La un moment dat m-a amuzat chiar disperarea cu care se agata de filozofia Eros-Thanatos pe care o rafinase in Imperiul simturilor si schiteaza aici o mica si excitanta gituire. Iar cind, in scena bordelului, mai apare si gheisa impopotonata, aproape ca incepeam sa fredonez Nothing Really Matters al Madonnei...
– What „really matters“ este ca Wong Kar-wai a fost gustat la Bucuresti, asta ma conforteaza in staruinta de a face in continuare o meserie (critica de film) care nu mai are nici pe departe stralucirea de odinioara – sau din alte parti –, dar care are, totusi, c™té-uri agreabile, de pilda satisfactia de a vedea ca un cineast pe care-l descoperi fara a sti nimic despre el devine „mare“, ajunge celebru, e premiat la Cannes si, in citiva ani – exact 5, din momentul in care l-am descoperit pe WKw la New York, cu Chungking Express, si momentul actual –, e recunoscut ca un regizor interesant si la Bucuresti...!

Da-mi voie sa ma laud ca sint primul care a scris, la noi, despre WKw – in Dilema, in ’96. Si e un sentiment foarte „ambivalent“, cum zic americanii, atunci cind cel asupra caruia aveai ca un fel de „drept de proprietate intelectuala“, cind nu-l stiai decit tu, devine „domeniu public“... Evident, te bucuri – pentru ca asta inseamna ca flerul tau a functionat –, dar esti si putintel trist – pentru ca, de-acum, e „al tuturor“. Ce m-a frapat, revazindu-l, este cit de just se inchide povestea; asta pentru ca, anul trecut la Cannes, avusesem o mica rezerva in privinta finalului, mi se paruse rezultatul unei decizii de ultima secunda – se stie cit de haotic lucreaza Wong, cum intirzie cu postproductia si cum schimba totul in ultima clipa... –, iar senzatia ca „se rupe filmul“, la propriu, in momentul in care apar imaginile acelea de arhiva cu generalul De Gaulle nu m-a parasit. Ei bine, revazindu-l, mi-am dat seama ca acesta, si nu altul, este finalul potrivit al povestirii! Trebuia sa existe ceva ca un hiatus, o rupere brutala de ton &de atmosfera intre filmul propriu-zis si epilog – altminteri, vorba lui Wong la Lectia de cinema, filmul ar fi putut continua la nesfirsit...

Gestul dlui Chow, de a-si „sufla“ secretul in zidul templului din Angkor, acoperindu-l cu ierburi, nu doar ca rimeaza cu pilda povestita de colegul sau pe la-nceputul filmului, dar are si o semnificatie meta-, cum se zice, care te ajuta sa vezi intregul, „de ce?“-ul filmului; este o interpretare ca oricare alta, desigur, dar eu am vazut in gestul acela – pe linga sfirsitul povestii dlui Chow &a dnei Chan – si o poetica: „mica“ istorie (love story-ul celor doi) este integrata in „marea Istorie“ (De Gaulle etc.), in care tot ce e personal se sterge, nu ramin decit contururile colective, natiunile eventual – si nici alea... E unul din cele mai triste finaluri din cite cunosc, dar, in acelasi timp, exista Memoria; toata povestea este o anamneza, dar ea este posibila pentru ca cineva – un El sau o Ea, fiinte individuale supuse hazardului inimilor lor – isi aduce aminte, iar apoi face acel gest, in acelasi timp sinucigas si salvator: ingroapa, in piatra, aceasta memorie personala. Iar piatra „tace“, la nesfirsit... Nu e nevoie ca ea, piatra-Memorie, sa „vorbeasca“ (Speak, Memory!) pentru ca deja a facut-o filmul, care este ca o arhiva a lucrurilor intime – spre deosebire de filmul de arhiva, care nu depoziteaza decit imaginarul colectiv. Ce este emotionant, in In the Mood..., este aceasta „depunere“ pe pelicula, strat dupa strat, a iubirii, apoi a despartirii, apoi a amintirii, apoi a zidului in care este depusa amintirea, si-apoi a Istoriei. Este o pelicula-palimpsest.

– Aproape ca-mi ridici mingi la plasa si ma imbii sa-ti vorbesc despre H Story, filmul japonezului Nobuhiro Suwa pe care l-am vazut la Cannes, in sectiunea Un Certain Regard, de n-as simti nevoia sa „ingrop“ si eu in hirtie citeva din lucrurile nespuse, parca, despre In the Mood.... Ca splendidele imprimeuri ale rochiilor purtate de Maggie Cheung au ceva din fastul aripilor unui fluture – si chiar te intrebi, in film, cind isi va lua zborul personajul ei atit de „tintuit“ in traditie... Ca numarul camerei de hotel in care se intilnesc cei doi eroi da titlul noului film – SF! – la care lucreaza Wong Kar-wai in acest moment (si tot cu Tony Leung): 2046... Ca fumul de tigara acompaniat de acel quizas? din In the Mood... imi evoca aburii cascadei din Happy Together, care curge au ralenti in ritm de Astor Piazzola... Ca, la fel ca-n Happy Together, scena hot dintre protagonisti a fost filmata in primele zile de turnaj, iar felul in care se misca ulterior cei doi e impregnat de acea scena de dragoste care n-a mai „incaput“ in versiunea finala... Ca scena din Singapore, in care ea lasa mucuri de tigara si-i zapaceste locul papucilor citeaza joaca lui Faye Wong in apartamentul aceluiasi Tony Leung din partea a doua de la Chungking Express... Sau ca, tine-te bine, decizia de a nu-i arata pe amanti ti-ar putea da de inteles, de la Fight Club citire, ca cei doi ar fi chiar sot si sotie... E prea de tot, nu? Ce-nseamna sa vezi un film de cinci ori, asa cum l-am vazut eu... Gata cu estul. Treci la vest.

– Vroiam sa mai spun ceva despre filmul japonez, din cele vazute la Udine &la Cannes. Exista, cred, o obsesie comuna, si nu stiu daca este reflexul unui imaginar colectiv sau „doar“ o facilitate tematico-narativa (chiar si asa stind lucrurile, ea spune ceva despre acel imaginar!); este vorba despre Manipulare. In mai toate filmele japoneze, unele destul de diferite – Kairo, Distance, Spellbound, Whiteout, pentru a nu mai vorbi despre Persona, care trateaza direct aceasta chestiune –, exista tema subiacenta a manipularii in masa, a unei intregi comunitati „hipnotizate“ (ca in Hypnosis, vazut la San Sebastian) si instrumentalizate sa comita anumite lucruri. Nu discut aici calitatea, foarte variabila, a acestor filme – de la socant de abstractul si greu clasificabilul Kairo al lui Kyioshi Kurosawa (la limita, un „cyber-ghost-story“) la un „psycho-horror“ declarat ca Persona al lui Takashi Komatsu sau la un „action thriller“ precum Whiteout al lui Setsuo Wakamatsu... Ce ma intereseaza este continuitatea acestei teme: este ea legata de o moda nipona, preluata pe filiera filmelor hollywoodiene, sau are la baza o obsesie culturala mai profunda, chit ca recenta? O „psihanaliza“ superficiala a imaginilor ne-ar spune ca japonezii sint marcati, urmariti mental de imaginea unei „divinitati“ malefice – un Tata rau, pus pe provocat panica printre micutii japonezi... Dar de ce? Poate pentru ca exista un sentiment de culpa colectiva? Dar pentru ce „culpa“?

Sau este oare vorba despre sentimentul de nesiguranta sociala, generat de rapiditatea fara precedent a tranzactiilor umane in Japonia de azi, de sentimentul de panica indus de recrudescenta actelor de terorism, de o teama colectiva de moarte?... In orice caz, filmele sint acolo pentru a ne vorbi, uneori enigmatic, despre toate acestea. Nu toate, desigur: Apa calduta sub podul rosu al lui Imamura, de la Cannes, nu are legatura cu aceasta tendinta. Foarte subestimatul, tot la Cannes, Desert Moon al lui Shinji Aoyama – la fel; amindoua sint mai interesante prin felul cum spun decit prin ce spun – chit ca putem vorbi, in cazul lui Aoyama, de o ancorare in actualitate care lipseste, in mod capricios, din filmul veteranului Imamura... Iar in Monday al lui Sabu, despre care ai scris tu in Observator..., ca si in Kairo, exista o foarte reusita combinatie de stil personal, de formalism destul de cautat, si obsesie colectiva – iar aceasta din urma tendinta mi se pare, evident, cea mai interesanta, in fond nu poti face abstractie, atunci cind vorbesti despre manipulare, despre manipularea proprie cinematografului, e o izomorfie, nu?, si atunci da, eu mizez pe filmul japonez, pe acest film japonez – chit ca cei de la Cahiers du cinéma au comis gafa de a scrie, in numarul pe iunie, ca filmul japonez n-a existat la Udine, ca n-a fost nimic interesant, acolo, din Japonia!! Tipa care a fost la FEF pur si simplu n-a vazut nimic – a ratat Monday (care e genial!), a ratat si altele, n-a ratat insa Persona, care nu i-a placut si care e foarte usor de desfiintat, de altfel... Lor le-a placut insa, enorm, H Story al lui Nobuhiro Suwa, de care ai amintit si tu – redactorul-sef, Charles Tesson, scria in editorialul ultimului numar ca a fost „cel mai stupefiant si mai puternic din tot festivalul“, iar fostul red-sef, Thierry Jousse, care e rareori de acord cu Tesson, scria si el ca frumusetea filmului lui Suwa cu Beatrice Dalle este data de aporia lui subiacenta: imposibil sa filmezi ca si cum Istoria cinema-ului n-ar fi existat, dar la fel de imposibil si sa iesi din aceasta istorie pentru a face un film, acum... Tu ce parere ai? Sau ti se pare ca „amicii“ nostri de la C.d.c. bat, ca de obicei, cimpii cu gratie?

– De data asta, o sa rizi, ii aprob. Pentru ca si mie mi-a placut H Story. Sau poate ca si eu bat cimpii cu gratie? Unul dintre motivele pentru care nu m-am dezlipit de un film care i-a scos pe multi din sala, sub privirile iritate ale lui Michel Ciment (redactorul-sef al Positif-ului pe care, avindu-l chiar in fata, il vedeam cum da din cap precum ciinii din plus din spatele masinilor), a fost ca punea in discutie un subiect drag mie, de cind cu Psycho-ul fidel al lui Van Sant. Si anume: de ce ar vrea astazi cineva sa faca un remake la Hiroshima mon amour, filmul lui Resnais pe scenariul lui Marguerite Duras? Cum te raportezi astazi la el? Ramine in picioare teoria cu inexistenta Memoriei? Interesant este mecanismul adoptat de Suwa (a carui prima motivatie pare sa fie faptul ca s-a nascut la Hiroshima la un an de la premiera filmului lui Resnais): H Story este, de fapt, filmul – documentar – al propriei sale faceri. Un film cu, dar de fapt fara scenariu (in afara celui scris de Duras pentru Resnais). Un film care, de la un plan-secventa la altul, isi cauta propriul „rezon“ de a exista. Un film in care actrita (Beatrice Dalle) angajata pentru rolul interpretat odinioara de Emmanuelle Riva e prizoniera unor gesturi de-a gata si a unor replici pe care refuza sa le mai emita, gasindu-le vide de orice continut... Dar oare Dalle chiar joaca uitarea de dragul lui Suwa sau, pur si simplu, este vorba de refuzul si imposibilitatea reale ale actritei de a „intra“ in acest rol, care transforma H Story intr-un film documentar despre stilul de joc al actritei atit de divinizate de „cahieristi“? Vrind-nevrind, ajung la acelasi triunghi de termeni pe care l-ai folosit tu in interpretarea lui In the Mood...: Memorie, Istorie, istorie (in sensul de personala). In the Mood for Love este si el, daca vrei, un H Story (cu H de la Hong Kong, evident): este his story, dar, mai presus de toate este acea history care o integreaza pe cealalta.

In final, as mai adauga la observatia ta cu manipularea o alta tema depistata in citeva din filmele vazute la Cannes: solitudinea. Atit in Kairo, taiwanezul Et là-bas quelle heure est-il? si, mai ales, intr-un alt film japonez Avalon, regizat de Mamoru Oshii, cel caruia ii datoram animatia-cult Ghost in the Shell. Iar aceasta solitudine, o spune si Desert Moon, si Kairo, este o consecinta a faptului ca omul modern a fost invatat sa accepte inlocuirea realitatii de imagini. Filmat in Polonia si „tratat“ digital in Japonia, Avalon duce acest dur „adevar“ pina-n pinzele albe, imaginind un joc video de razboi in care realitatea coexista cu virtualul si care, daca-l pierzi, te poate transforma intr-o leguma. Matrix e deja mult in urma...