OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cocosul decapitat este probabil prima transpunere cinematografica a unei perioade fundamentale din istoria comunitatii sasesti, cu reverberatii profunde, pina in contemporaneitate. In acest numar al revistei, publicam patru cronici la filmul regizat de Radu Gabrea, care incearca sa prezinte plusurile si minusurile acestei noi premiere romanesti.


Filmul lui Radu Gabrea incearca sa ramina fidel romanului lui Eginald Schlattner si ne ofera astfel o poveste care puncteaza inceputul sfirsitului prezentei germane in Transilvania (situatia are multe similaritati si cu Banatul).
Pe de-o parte, mitul Transilvania Felix, al convietuirii fericite intre diferitele etnii traitoare acolo; pe de alta parte, intruziunea tot mai puternica a nazismului in viata germanilor transilvaneni. Schlattner surprinde perioada cind identitatea saseasca se risipeste tot mai mult intr-o identitate pangermana propusa de ideologia nazista; Gabrea transpune pe pelicula istoria autobiografica a autorului german, sugerind astfel emergenta unei tot mai mari nostalgii dupa o perioada pe care memoria istorica (si personala) tinde sa o mitizeze cu apetenta.

As spune ca filmul lui Gabrea este in primul rind o expresie a relatiei pe care prezentul o are cu trecutul, a acestei nostalgii emergente, vizibila, printre altele si in Lindenfeld-ul lui Ioan T. Morar sau in relatarile de presa care au insotit anul trecut statutul de Capitala culturala europeana pe care l-a avut Sibiul. intr-o emisiune televizata de acum citiva ani, Emil Hurezeanu a comparat nostalgia romaneasca dupa prezenta germana in Transilvania si Banat cu situatia celui caruia ii este amputat un picior, dar care are inca senzatia ca piciorul este acolo, simtindu-i mai cu seama durerile.

intreg acest fenomen pune pe ginduri, iar cauzele sale merita cu siguranta cercetate, din perspectiva istorica si sociologica deopotriva. Iar Cocosul decapitat al lui Gabrea se poate constitui intr-o sursa pentru o astfel de cercetare. Schlattner a scris volumul din perspectiva sasului care a ramas in Romania si care simte nevoia sa puna pe hirtie, romantat si subiectiv, ceea ce a fost. Gabrea, insa, vine cu privirea celui din afara, ceea ce se simte tocmai in potentarea sentimentului de melancolie, melancolia filmului fiind, in fapt, expresia dorului dupa membrul amputat. Cocosul decapitat – filmul – asta face: ne pune in fata un tablou care, in ciuda imperfectiunilor sale vadite (discriminarea evreilor, apetenta hitlerista a tinerilor si nu prea tinerilor sasi, conflictul dintre Biserica Luterana, pastratoarea identitatii sasesti, si Grupul Etnic German, deplin nazificat), reuseste sa stirneasca sentimente de nostalgie. Imaginea Transilvaniei, asa cum apare ea in film, este atragatoare, mult mai schematic zugravita decit in romanul lui Schlattner (nici nu avea cum sa fie altfel, de fapt), pacatul fiind acela ca personajele nu reusesc sa iasa din schemele prezentate de-a gata, ceea ce nu era asa de vizibil in cartea care a stat la baza ecranizarii. Ceea ce are de-a face probabil cu afirmatia preotului luteran, la strandul unde, in anii ’30, aveau voie sa se scalde romanii, evreii, germanii si (aproape) toata lumea, situatie care se va schimba in timpul razboiului. Afirma preotul: „Amintirile – sint paradisul din care nu te poate izgoni nimeni.“

Pina la urma, asta este tot ceea ce a mai ramas din istoria saseasca in Transilvania – o serie de amintiri, imperfecte in raport cu istoria (plecind de la premisa ca ar exista o istorie autentica), cu care filmul si literatura pot face ce vor atita timp cit o fac bine. Filmul Cocosul decapitat se foloseste de aceasta memorie istorica, fie ea colectiva ori personala, iar rezultatul il reprezinta un film decent si curat, care totusi nu reuseste sa patrunda mai adinc in analiza mecanismelor si resorturilor psihologice si sociale, individuale sau comunitare, care au contribuit la dezagregarea unei comunitati etnice solide, cu o istorie veche de 800 de ani.

in filmul lui Gabrea nu este clar de ce au fost sasii atrasi cu atita usurinta de capcanele nazismului; Schlattner da mai mult de inteles in privinta asta. Filmul incearca sa puncteze si sa bifeze cumva mai multe dintre conflictele care au insotit disolutia identitara din cadrul comunitatii germane din Transilvania si face asta in mod corect, dar nu patrunde nicaieri mai departe de suprafata.
Faptul ca tinarul Felix nu concepe ca poate „sluji la doi stapini“ (conflictul hitlerism vs confesiunea evanghelica), ostracizarea tinerei evreice Gisela, bunicul ca reprezentant al vechii ordini habsburgice, matusa filohitlerista pina in pinzele albe: toate acestea sint si in carte, si in film, doar ca in carte sint mult mai bine potentate.
Una peste alta, insa, este un film binevenit, care poate marcheaza inceputul tratarii unei tematici mai mult decit generoase in cinematografia romana.