OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Miercuri, 30 august, la Venetia este destul de frig si ploua. Acest lucru, neobisnuit in aceasta perioada a anului, mareste agitatia din sala de presa de la Lido, unde ajungem dupa o lunga calatorie cu vaporul, pe o mare agitata, care ne face sa ne simtim rau; sintem inconjurati de apa: apa in sus, apa in jos. Acreditarile se dovedesc a fi o problema: s-au pierdut fotografiile, nimic nu functioneaza. Dar pina la urma, ca prin miracol, in perfect stil italian, totul se rezolva. Spectacolul poate sa inceapa. Se apropie ceremonia de deschidere. Din cauza ploii, lumea este putina si plictisita. Ne asezam in mijlocul multimii si asteptam.

Venezia 57 este primul meu festival; ma asteapta citeva zile cu mari regizori, staruri faimoase, filme pina noaptea tirziu. Imagini si senzatii unice. In ciuda agitatiei din jur, ma gindesc ca festivalurile cinematografice au o functie esentiala: masoara pulsul situatiei si anunta un nou sezon. Pentru a cunoaste noi autori si noi filme. Pentru a redesena harta cunostintelor noastre cinematografice. Acest gind reuseste sa ma incalzeasca.

Incet-incet, atmosfera incepe sa se aprinda: apar membrii juriului. Mai intii presedintele, autorul lui Amadeus, Milos Forman, insotit de muzica formatiei R.E.M.: Man on the Moon, un omagiu adus ultimului film al marelui regizor, splendid, cu un imens Jim Carrey. Sosesc si regizorii Giuseppe Bertolucci si Claude Chabrol, prezent anul acesta la Lido, in afara concursului, cu filmul Merci pour le chocolat. Sosesc apoi, impreuna, actrita Jennifer Jason Leigh si tinara regizoare iraniana Samira Makhmalbaf, 20 de ani, care a realizat deja doua filme, ultimul prezentat la Cannes in luna mai. Jennifer are parul scurt, rosu si este imbracata in verde. Samira este in negru, ca de obicei, cu o rochie traditionala iraniana, cu capul acoperit cu un voal negru. Completeaza juriul criticul german Andreas Kilb si scriitorul marocan Tahar Ben Jelloun, care in tinerete visa sa devina regizor. Juriul concursului Venezia 57 este complet.

Urmeaza membrii juriului care va acorda Premiul Venezia Opera Prima, prezidat de regizorul canadian Atom Egoyan, un alt idol al meu, dupa minunatul The Sweet Hereafter. Egoyan este insotit de ceilalti membri ai juriului sau, printre care regizorul italian Mimmo Calopresti, actrita Chiara Mastroianni, care seamana mai mult cu tatal ei, Marcello, decit cu mama ei, Catherine Deneuve, si actorul-regizor scotian Peter Mullan, in kilt. Continua sa ploua. Organizatorii deschid imense umbrele albe, cu care tinere blonde, elegante, ii apara de ploaie pe invitati. Eu nu am acest noroc: ma ud si nu reusesc sa deschid umbrela, deoarece intre timp m-am urcat pe un zid pentru a incerca sa fac citeva fotografii. Continua parada stelelor: apar Donald Sutherland, cu parul alb, lung, si barba alba, un adevarat Mos Craciun, James Garner si Tommy Lee Jones, protagonistii filmului de deschidere, Space cowboys, de Clint Eastwood. Senzatia devine ireala: unde sint? Pe „Planet Cinema“, populata de VIP-uri... Dar surprizele nu s-au terminat inca: apare un alt idol al meu, japonezul Takeshi Kitano, care prezinta ultimul sau film, primul realizat in America, la Los Angeles, Brother.
Italienii sosesc abia acum: Alberto Barbera, directorul festivalului, si Paolo Baratta, presedintele Biennalei, o insotesc pe doamna-ministru al Culturii, Giovanna Melandri, care, intr-o rochie alba, simpla, eleganta, pare ea insasi un star hollywoodian. Ma gindesc la faptul ca Barbera a fost acuzat de jurnalistii italieni ca nu le aduce noroc filmelor italiene in concurs si ma intreb: este vina lui sau a autorilor italieni care in ultimul timp si-au cam pierdut inspiratia?

Tensiunea incepe sa creasca: pe un imens ecran instalat in fata Cazinoului de la Lido incep sa fie transmise imagini din filmele lui Sergio Leone care l-au lansat pe Clint Eastwood, pe care italienii le numesc „spaghetti western“ sau „Trilogia dolarului“: Per un pugno di dollari, Per qualche dollaro in più si Il buono, il brutto e il cattivo. Acestea alterneaza cu imagini ale lui Sharon Stone dintr-un alt western, The Quick and the Dead de Sam Raimi. Aplauzele incep sa creasca: si apare ea, Sharon Stone, de mina cu sotul ei, ziaristul Phil Bronstein (care nu zimbeste). Sharon, care va ramine pentru totdeauna blonda din Basic Ianstinct. Intr-o rochie splendida, slaba, eleganta, diafana, fluid erotic pentru muritorii de rind. Anul acesta a realizat numai un TV movie, in care interpreteaza o lesbiana, si a semnat un contract de aur pentru Basic Instinct 2. Vrea sa adopte un copil si cauta o casa la Venetia, pe Canal Grande. Ea ii va inmina Leul de Aur pentru intreaga cariera lui Clint Eastwood. Si, dupa ceremonia de deschidere, a doua zi, la Fundatia Cini, va prezida o serata anti-SIDA care-i va costa pe participanti 2000 de dolari de persoana. In legatura cu acest eveniment, circula la Venetia o gluma: „2000 de dolari pentru o cina cu Sharon Stone? Mai bine 20 de mii de lire si te duci la self-service cu Alberto Barbera“.

Dar in prima zi a festivalului de la Venetia muzele lui Clint sint doua: dupa pantera Sharon, lebada italiana Chiara Caselli, o tinara actrita, care va prezenta ceremonia de deschidere.
In spatele meu, o doamna ii spune prietenei ei: „Si acum trebuie sa soseasca el, Clint... Cite vise erotice am avut cu el in tinerete“. Prietena raspunde: „Eu am venit numai ca sa vad cum e imbracata Sharon“...
Asteptarea e lunga: citim ca nu vor mai veni la Venezia Hugh Grant, Jennifer Lopez, Johnny Depp. Si ca Martin Scorsese nu va mai prezenta omagiul sau adus cinematografiei italiene, un film de 4 ore care nu a fost terminat la timp. Si mai citim ca acestia vor fi inlocuiti de cintaretii italieni Piero Pelù, Jovanotti si Ligabue. „Cine mai sint si astia?“, intreaba colegul Alex. Leo Serban de la Bucuresti, care adauga: „That’s why Cannes is hot and Venice is not...“

Intre timp, izbucnesc aplauzele: Clint Eastwood apare de mina cu tinara lui sotie. Este inalt, slab, imbatrinit si pare emotionat. Dar eroii stiu sa imbatrineasca, fara nostalgie si fara pareri de rau. Mindri de ridurile lor. Clint este un erou, dar si un adevarat barbat. In Sala Grande de la Palazzo del Cinema de la Venetia ceremonia de deschidere poate sa inceapa: Clint declara ca este emotionat sa primeasca acest premiu si ii multumeste Italiei, de care se simte legat mai ales prin numele unui mare regizor, Sergio Leone, care a dus la nasterea unei extraordinare cariere. In momentul in care Sharon Stone ii inmineaza Leul de Aur, translatoarea face prima gafa a festivalului si pronunta „Clinton“ Eastwood...
„Clinton“ Eastwood si „Sergio“ Leone d’Oro...

Venetia