OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

– Inteleg ca vrei sa comentam Oscarurile. De fapt, ce comentam: premiile propriu-zise, sau ceremonia de decernare? Ceremonia propriu-zisa, sau ce s-a vazut la noi, cu comentariile avizate ale lui Teo &Tudor (Chirila)? À propos: tu esti Chirilov, eu sint Leo – am putea fi, la o adica, Chirila &Teo, nu?

– De ce nu? (E o gluma!)

– Bun: premiile mi s-au parut corecte; cum scria si prietenul nostru Costin Comanescu in aceste pagini cu o luna inainte de decernare, nu existau decit 2 solutii: transformarea Gladiatorului in filmul-eveniment al acestui inceput de secol sau impartirea premiilor intre ceilalti candidati; cum filmul lui Ridley Scott, oricum l-am privi, nu este o capodopera, s-a ales solutia de bun-simt, zic eu, de a fi premiate, oarecum egal, filmele cu cele mai mari sanse: adica Tigru si dragon al lui Ang Lee si Traffic al lui Steven Soderbergh (ambele, cite 4 statuete); Gladiatorul, cu doar 5 din 12 nominalizari, e departe de a-si fi „pus la pamint adversarii“ – cum am vazut scris, ici si colo, in presa noastra atit de informata... Deci, pina la urma, Soderbergh (cu cele 4 Oscaruri din 5 nominalizari) este, de fapt, marele cistigator al editiei 73 – nicidecum veteranul Scott!

– Tu oricum ai un dinte impotriva batrinului Ridley...

– N-am nimic „impotriva lui Scott“ (Ridley, desigur, ca despre frate-su Tony chiar n-are rost sa vorbim...), dimpotriva! Trebuie insa sa stim exact despre care R.S. vorbim: despre cel al Duelistilor, Alien si Blade Runner – un autor intr-adevar prodigios si vizionar, care merita toate Oscarurile din lume – sau cel in pierdere de „gheara“, de spectatori si autoritate al lui 1492: Descoperirea Paradisului si G.I. Jane? Este trist ca Ridley Scott a devenit regizorul „bancal“ si impersonal de la Gladiatorul si – inteleg – Hannibal, dar asta nu ma poate face sa nu vad, cum fac multi dintre criticii/cronicarii fideli lui pina la infidelitate fata de cinefili, ca cel de acum este o palida umbra a celui de atunci... Pe acel Ridley il regasesti foarte rar – de pilda, in batalia cu triburile germanice de la-nceputul Gladiatorului: un tur de forta comparabil cu debarcarea normanda filmata de Spielberg in Saving Private Ryan! –, dar pe urma nu-l mai vezi deloc... Pe mine m-a deranjat Gladiatorul, nu autorul lui; m-au deranjat tonul lui macho (spre deosebire de Tigrul... lui Lee, care e un film feminin), scenariul fara surprize (ca de subtilitati nu putem vorbi!), m-au deranjat ingrozitor muzica pompieristica a mult laudatului Hans Zimmer si kitschul „metafizic“ al secventelor onirico-digitale. E un film ghiolban. Russell Crowe merita Oscarul anul trecut, pentru The Insider, l-a obtinut anul asta, pentru Gladiator – si asa se face ca l-am vazut urcind pe scena, cu bucla lui de papitoi de comuna si decoratia lui bunica-su-n piept: mare victorie mare pentru macho men-ii de pretutindeni! (eu am „tinut“, si-n film, cu „negativul“ Joaquin Phoenix – infamul imparat Commodus...)

– A iesit la iveala Teo din tine... ce mai, sintem in plin Fight Club. Oricum, pe linga enormitatile si obrazniciile infantile ale lui Tudor C., interventiile lui Teo mi s-au parut foarte simpatice. Inclusiv stilcelile voite ale unui titlu – Crouching Tiger, Hidden Dragon – care chiar nu inteleg de ce le-a ridicat celor doi atitea dificultati de pronuntie. Trec peste faptul ca triumfurile succesive ale filmului regizat de Ang Lee l-au trimis in corzi pe solistul de la Vama Veche – care habar n-avea ca filmul care aruncase Cannes-ul in aer fusese deja aratat in avanpremiera la Mall si la Cinemateca si ca premiera lui era iminenta. Trec si peste faptul ca pentru el nu exista decit suprematia Gladiatorului – celelalte titluri trecindu-i probabil pe la ureche precum masina lui Schumacher prin fata pisicii si fiind, oricum, condamnate la mediocritate pe linga peplumul lui Scott... Si ajung la ceea ce mi s-a parut a fi gafa serii. O gafa lansata cu o siguranta de sine atit de paralizanta incit te intrebi, pe buna dreptate, de ce nu s-or multumi unii cu ceea ce stiu sa faca cel mai bine: am aflat, in consecinta, ca Björk ar fi fost convinsa sa joace in filmul lui Lars Von Trier, pentru care compusese coloana sonora, la capatul unui santaj in care regizorul danez o ameninta ca daca nu accepta rolul, nu-i va folosi muzica. Or, lucrurile – asa cum sint ele povestite atit de Björk, cit si de Von Trier in interviuri – stau „usor“ altfel: intr-adevar, un santaj tot a fost, cu nuanta ca Von Trier ar fi renuntat la film cu totul daca islandeza n-ar fi acceptat, in cele din urma, sa joace rolul principal. Si pentru ca tot am ajuns la Björk, trebuie spus ca piesa ei din Dancer in the Dark – I’ve Seen It All (interpretata, in original, in duet cu solistul de la Radiohead, Thom Yorke) – a fost singura (si, in mod paradoxal, cea mai melodioasa) care isi merita locul printre cele cinci nominalizate. A cadea in extaz in fata unei melodii lesinate, care nu aduce absolut nimic nou, doar pentru ca ii apartine legendarului Bob Dylan mi se pare un semn de adoratie oarba alaturea cu drumul. Nici chiar siropoasa balada a lui Coco Lee de pe genericul final al Tigrului... (iar asta in ciuda adoratiei mele oarbe pentru filmul lui Ang Lee) nu m-a convins. Ce-ar mai fi?

– Poate citeva comentarii la potrivelile si rateurile din pronosticurile articolului trecut...

– Imi pun cenusa in cap pentru felul in care l-am expediat pe Soderbergh, din cauza celor doua nominalizari ale sale pentru regie: am crezut ca una o va anula pe cealalta – cu atit mai mult cu cit, stii, am fost unul dintre sustinatorii regiei limpezi si fara brizbrizuri a lui Erin Brockovich. Tocmai din acest motiv, cred ca el si Tigrul... sint marii cistigatori ai Oscarurilor 2001. Recunoaste ca si Soderbergh a parut surprins la deschiderea plicului. Si raminind la Brockovich, mi-a placut aroganta simpatica si hohotul „deraiat“ al Juliei, care a depasit cu mult timpul de emisie stas (de 45’’) alocat discursului premiatilor – mi s-au parut o extensie a rolului ei din film. Putin imi pasa daca a „jucat“ sau nu toata exuberanta. Cit despre scenarii: le-am plesnit pe amindoua, chit ca favoritele mele au fost altele. Oricum, ma bucur pentru reusita lui Cameron Crowe (Almost Famous): e greu sa scrii o poveste emotionanta despre o epoca redusa azi la excese si clisee. Altceva?

– Ar mai fi de comentat Oscarul pentru Benicio Del Toro (rol secundar masculin), nu pentru ca era, ca si cel al Juliei Roberts, „asigurat“, ci pentru ca mi s-a parut – spre deosebire de cel al lui Russell Crowe – premiul potrivit la momentul potrivit. Sigur, nu am vazut Traffic, dar inclin sa cred ca un Urs de Argint, un Glob de Aur si premiul breslei actorilor americani acordate aceluiasi interpret nu pot fi o coincidenta sau – cum se tot spune pe la noi – o „lucratura de culise“ (de la Berlin la Los Angeles, cam mari „culisele“!...). Asta-mi aminteste de corespondenta Floricai Ichim de la Berlinala, in Romania libera, care se declara contrariata de premiul acordat lui Benicio – de care nu auzise (desi era unul dintre cei 5 Suspecti de serviciu!) si pe care nici macar nu-l identificase in „personajul colectiv“ din Traffic! Iar altcineva, de la alta publicatie, il declara, de doua ori, „actor spaniol“ (ca Javier Bardem) – probabil, pentru ca in depesele in engleza era trecut ca „Hispanic actor“... Cam asta-i nivelul.

– Ti-a placut ceva totusi?

– M-a emotionat Oscarul pentru intreaga cariera acordat lui Jack Cardiff, unul dintre cei mai mari operatori ai lumii – pe care ti-amintesti ca l-am cunoscut anul trecut, la Festivalul de la Bruxelles. Am vazut un domn de 86 de ani primindu-si premiul (nu era premiul Oscaar, mai primise unul in 1946 pentru Black Narcissus, pe linga nenumarate nominalizari) cu acea gratie si distinctie care tin de alt timp – din pacate revolut…