OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Considerind productia cinematografica – sau macar o parte a ei – o forma a artei, putem afirma ca aceasta este astazi singura ramura artistica capabila sa trezeasca interesul unor mase mari de oameni. Orice alt domeniu artistic s-a dovedit a fi exclusivist, apanaj doar al cunoscatorilor. Se intelege, e vorba aici de artele contemporane, nu de creatiile renumite si recunoscute, care sint cautate de mii de turisti in muzee importante, dintr-un soi de snobism cultural in majoritatea cazurilor.

In mod firesc, se pune intrebarea: cum a devenit arta cinematografica una dintre cele mai grandioase intreprinderi mondiale? Cred ca o cauza o constituie chiar creatorii, care tocmai in acest domeniu sustin, pina acum in cea mai mare masura, teoria aristoteliana a mimesis-ului. Se poate observa ca artele plastice s-au bucurat de succes semnificativ pe plan social pina in momentul cind s-au rupt total de reprezentarea lumii inconjuratoare. Munca echipei de filmare este determinata intr-o buna masura de faptul ca tehnica ofera sansa unei reprezentari mai verosimile decit in cazul celorlalte mass-media. Chiar si filmele science-fiction care, in aparenta, se deroga din start de cerinta aristoteliana a reprezentarii verosimile, se conformeaza in conceptia regizorala acestei reguli prin actiunea unitara a filmului si prin creionarea credibila a caracterului personajelor. Indiferent carui gen apartine, filmul incearca sa ne convinga de faptul ca cele prezentate pe ecran fac parte dintr-o realitate anterioara, prezenta ori viitoare. Regizorul ungur Miklós Jancsó procedeaza tocmai invers in filmele sale recente: desfiinteaza, in mod intentionat si evident, unitatea actiunii si a caracterului personajelor, cerind un efort mai sustinut spectatorului sau. Conform asteptarilor, aceste creatii nu s-au bucurat nici pe departe de interesul aratat de public fata de productiile americane de succes.

Cu citeva decenii in urma, cind se faceau mult mai putine filme decit astazi, o vedeta de cinema avea o influenta mult mai puternica decit acum. Marilyn Monroe sau Brigitte Bardot erau considerate sex-simboluri ale generatiei lor, la fel cum era, pentru cealalta „tabara“, sa zicem, Gérard Philippe. In ultimii ani insa, starurile marelui ecran s-au inmultit atit de tare, incit nici unul dintre ele nu mai are, individual, succesul colegilor sai de altadata, si din aceasta cauza in zilele noastre au devenit rare filmele care sa devina populare doar multumita vreunei vedete prezente pe genericul lor. Au existat filme la a caror proiectie spectatorii veneau calcindu-se in picioare doar pentru ca pe afisul acelor productii vedeau numele unui anumit star. Aceste creatii sint sortite, insa, pieirii rapide, tocmai pentru ca succesul vedetei respective se datoreaza unui anumit grup de roluri, iar cind protagonistul devine prea batrin pentru a mai face fata acestuia sau il joaca de prea multe ori, capteaza un interes scazut din partea publicului, iar filmele sale dispar treptat din constiinta spectatorilor.

Succesul de mai scurta sau mai lunga durata al majoritatii filmelor are ca sursa tema bine aleasa. Multe filme au luat nastere pornind de la evenimente politice sau sociale, de cele mai multe ori creatorii lor tintind succesul prin scrierea unor scenarii bazate pe intimplari reale, care deja ii preocupau pe oameni, fiind prezente la loc central in presa vremii. Un exemplu recent in acest sens il constituie filmul american Carter zis „Uraganul“, care relateaza chinurile unui pugilist condamnat la inchisoare fara sa fie vinovat. Varianta originala a acestei povesti petrecute in realitate a impresionat pina la lacrimi milioane de americani, inainte chiar de inceperea filmarilor. O caracteristica a Europei de Est comuniste o reprezinta acele filme in care era strecurata, prin trimiteri indirecte, critica la adresa regimului, spectatorul fiind complicele regizorului in incercarea acestuia de a ride pe seama cenzorului. Cele mai multe astfel de creatii si-au pierdut insa imediat dreptul la existenta in momentul in care nu a mai fost interzis sa se spuna lucrurilor pe nume, respectiv cind acest tip de abordare nu mai reprezenta o bravura deosebita. Cred ca tocmai acest lucru a scapat atentiei cineastilor romani din anii ‘90, cei mai multi dintre ei continuind sa vorbeasca in filmele lor despre ororile regimului comunist, fara sa realizeze ca toate aceste lucruri sint astazi mai degraba istorie, decit o problema existentiala care sa preocupe o societate intreaga.

O tema aleasa intr-un moment oportun a facut productii de succes si din filmele science-fiction ale anilor ‘70. In acea vreme, informatiile detinute de institutele americane de studiu al Cosmosului, despre existenta unor fapturi extraterestre, au fost date publicitatii. Atunci s-a inceput trimiterea de semnale radio in univers, ca cei aflati undeva acolo sa le receptioneze si astfel sa porneasca in cautarea noastra. Pe aceasta stare de spirit colectiva s-a bazat George Lucas cind a elaborat seria Razboiul stelelor: acele creaturi ca de basm, de obicei urite si caraghioase, cum erau reprezentati ceilalti locatari ai spatiului cosmic, alcatuiau o replica destul de corespunzatoare la inchipuirile vagi despre extraterestri ale publicului de atunci. Realizatorii acestor filme au prins cel mai bun moment pentru aducerea adecvata in fata publicului a unei teme existente in actualitate, iar acest fapt este dovedit, in mod doar aparent paradoxal, chiar de esecul inregistrat de ultimul film din aceasta serie: spectatorii de astazi, in marea lor majoritate, au considerat aducerea in scena a figurilor cu urechi lungi si bale curgind o maimutareala penibila. Apropierea anului 2000 a facut ca societatea sa fie mult mai preocupata de latura apocaliptica a ideilor despre viitor, ceea ce explica imensul succes inregistrat de Armageddon sau de Al cincilea element al lui Luc Besson.

In ultimii ani s-a putut observa un fenomen interesant: un film poate ajunge la moda si datorita campaniei publicitare. Despre superproductia Titanic a iesit la iveala faptul ca succesul de casa i-a fost asigurat doar de tactica ingenioasa a distribuitorilor peliculei care astazi nu mai ruleaza aproape in nici un cinematograf. Pachebotul de lux n-a fost o tema centrala a presei inainte de lansarea filmului, n-a aparut nici o descoperire senzationala legata de accidentul de demult, deci, spectatorii nu erau „serviti“ in prealabil cineastilor, cum s-a intimplat, de pilda, in cazul lui Carter zis „Uraganul“. Din aceasta cauza echipa Titanicului nu si-a menajat bugetul, si efectiv a „fabricat“ o tema atractiva din nava care zacea in negura uitarii: membrii team-ului s-au deplasat cu echipamente moderne in apropierea epavei, au stabilit exact fazele catastrofei, cu ajutorul memoriei supravietuitorilor au reconstituit o multime de detalii, si astfel publicul potential a inceput sa devina interesat din nou de intreaga poveste. Terenul era deja pregatit, cu toate acestea nu a urmat inca premiera peliculei, ci sumedenia filmelor documentare, care au putut fi urmarite pe toate canalele de televiziune, prin intermediul lor fiind prezentate imensele greutati intimpinate de cineasti in incercarea lor de a reproduce cit mai fidel cele intimplate (v. mimesis), respectiv deosebita lor ingeniozitate in contracararea piedicilor amintite. Normal ca dupa toate acestea milioane de oameni asteptau cu nerabdare data premierei, ca sa ia cu asalt cinematografele. Desi a avut un succes de scurta durata, cred ca aceasta pelicula poate fi considerata totusi un film de cult, deoarece niciodata nici o alta productie cinematografica nu a fost vazuta de atitia spectatori.

Seria Die Hard a devenit un fel de etalon pentru evolutia filmului de actiune, care a captat simpatia publicului mai ales prin caracteristicile sale tinind de forma. In acest caz – exceptind, poate, seria amintita, cu Bruce Willis in capul distributiei, ori sirul Terminator-ilor – nu un film anume a inregistrat succes rasunator, ci tocmai acest gen cinematografic a dominat, cel putin un deceniu, ecranele mari (astazi, se pare, nu mai e atit de mult in voga). Aceste creatii au functionat doar pentru ca si-au atras, aproape complet, spectatorii in actiunea lor, tinindu-i in suspans de la inceput pina la final. Publicul, insa, a obosit de atitea emotii. Cu toate acestea, genul nu a decedat inca, elementele formale elaborate de acesta fiind inserate intr-o sumedenie de filme care se produc si ruleaza in prezent.

E mult mai dificil sa discutam despre acele filme care nu si-au pierdut popularitatea in citiva ani de la premiera lor. Este cazul unor filme care au ramas valabile, desi circumstantele nasterii lor s-au schimbat radical pina in momentul de fata. Creatii ca De ce trag clopotele, Mitica? a lui Pintilie sau Martorul lui Péter Bacsó „stau in picioare“, sint de vazut si dupa caderea comunismului.
Operele lui Fellini, Antonioni, Bergman, Tarkovski, Kieslowski, Jancsó sint de o cu totul alta factura decit cele mentionate la inceputul acestui articol. Popularitatea lor se masoara pe o scala diferita: nu vor avea niciodata un public atit de numeros ca Titanic, totusi, majoritatea lor e prezenta de decenii, fara intrerupere, in programul cinematografelor din orasele mari, in cel al cinematecilor, si fiecare generatie se duce sa le revada. Intre aceste filme gasim unele cu tematica sau problematica sociala, in altele sint distribuiti actori faimosi – si este evident ca exista in ele ceva care le face persistente in timp. Ramin filme de arta, care nu mai influenteaza societatea momentului actual, cum au facut, probabil, la vremea premierei lor, dar un public special, destul de restrins le vizioneaza din nou si din nou.

Filmele din anii ‘90 constituie obiectul unei preocupari separate, deoarece a trecut prea putin timp de la premiera lor ca sa putem sti ce rol vor juca in viitorul apropiat sau departat. Este, poate, deja o afirmatie banala ca in prezent categoria numita „cinematograful de arta“ s-a golit de continutul ei initial, constituit de filmele amintite cu citeva rinduri mai sus. Apar multe creatii extraordinare, urmarite cu acelasi interes de publicul impatimit al filmelor de arta, care se considera un fel de elita in domeniu, dar si de publicul larg. Exemplul cel mai elocvent pentru aceste productii il reprezinta, cred, Tarantino cu al sau Pulp Fiction, dar tot aici pot fi incadrate destule pelicule ale asa-numitilor independenti americani. Pe de alta parte, sint convins ca si in zilele noastre inca se mai nasc creatii care, desi nu-si gasesc locul in categoria filmelor de arta, sint totusi vizionate de acei putini despre care am vorbit. Filme ca Pola X al lui Leos Carax sau Cartile lui Prospero al lui Greenaway nu vor atrage niciodata milioane de spectatori, insa au o sansa foarte mare sa se plaseze intre piesele de baza ale istoriei cinematografiei.


Traducere de
Szabolcs SZONDA

* Articol aparut in numarul din iunie 2000 al revistei culturale clujene de limba maghiara Korunk