Dragă Vanina Vignal, prima carte de
vizită, cu care cred că-i nimerit să fii prezentată cititorilor
noştri, este aceea de îndrăgostită de România. Am
aflat asta la Sibiu, la ediţia din 2007 a ASTRA FilmFest, unde
prezentai filmul Stella. Cum s-a întîmplat şi cum de
durează această dragoste?
De ce iubeşti pe cineva?! E o bună
întrebare, dar nu-i uşor să spui de ce iubeşti pe cineva.
Sincer, eu n-am prea ştiut niciodată. Sigur, vom putea detalia
lucrurile, dar important e, finalmente, că iubeşti. Sînt şi
lucruri foarte personale, pe care cred că nu le pot spune acum, însă
e un fapt că vin aici de 18 ani, că povestea dintre mine şi
România a început încă mai demult. A început,
de fapt, în Franţa, unde am cunoscut o româncă în
exil, care m-a făcut să întîlnesc multe persoane din
diaspora românească. Nu-mi puteam însă imagina atunci,
în timpul ceauşismului, c-aş putea veni vreodată în
România, n-am avut niciodată acest proiect. Printre persoanele
pe care le-am cunoscut la Paris era şi autorul de piese de teatru
Georges Astalos, care a scris un rol pentru mine într-o piesă
despre care spunea mereu că, dacă într-o zi va fi pusă în
scenă, eu voi juca rolul scris de el. Nu prea-l credeam, îmi
ziceam că sînt doar cuvinte frumoase. Dar a venit Revoluţia,
iar el mi-a zis, la un moment dat, că piesa se va monta în
România şi m-a întrebat dacă sînt în
continuare de acord să joc rolul. Am ezitat timp de o zi – nu mai
mult. Mi-am zis că, orice s-ar întîmpla, chiar dacă
experienţa va fi o nereuşită artistică, experienţa umană va fi
unică.
O experienţă umană unică
Şi aşa, la începutul lui 1991,
am aterizat la Iaşi, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“,
unde am jucat în piesa Robespierre, vorbită, bineînţeles,
în limba română, eu interpretînd însă în
franţuzeşte rolul unei tinere fete din timpul Revoluţiei Franceze
din 1789, cînd se petrece acţiunea piesei lui Georges Astalos,
în
regia lui Eugen Tudoran. Atunci, la puţin timp după
Revoluţia Română din 1989, Iaşiul nu era deloc animat.
Simţeam un gol în jur, simţeam foarte exact reflexele de
dinainte. E complicat însă a spune în cuvinte senzaţiile
mele de atunci. Eram ca un revelator, fiind străină. Oamenii din
jur se comportau într-o manieră foarte rar naturală: era fie
un exces de mefienţă, fie un exces de iubire.
Aşa sîntem noi, moldovenii.
Încarnam prea multe lucruri: eram
întruchiparea tuturor fantasmelor anilor de frustrări, în
acel mic oraş de provincie – primul meu contact adevărat cu
România reală. Îmi aduc aminte foarte bine că eram,
fără voia mea, „diferită“, în tot ce făceam. Chiar
modul meu de a merge pe stradă era „diferit“ – cum mă mişcam,
cum vorbeam –, fiindcă vorbeam tare, fiindcă făceam gesturi
largi, în timp ce, în lumea în care aterizasem, „se
ştia“ că sînt străină şi mulţi oameni din jur aveau
acel reflex de a fi mereu atenţi: „nu se ştie niciodată“ cine
e pe-aproape, dacă e sau nu „cineva de la Securitate“... cînd
nu mai era cazul. Nu ştiu cum m-am legat de această ţară, dar ce
ştiu e c-am venit în România cu o valiză de prejudecăţi
şi, cu cît şedeam mai mult aici, cu atît înţelegeam
că nu ştiu nimic. Eram derutată, prejudecăţile cădeau unele
după altele, în timp ce alte lucruri veneau spre mine. Şi am
simţit instinctiv – eram foarte tînără – că trebuie să
rămîn. Era ceva, nu ştiu ce, legat de faptul că, dacă fac
acum filme documentare, nu le fac degeaba. E un mod de a fi, un mod
de a trăi, prin fondul lucrurilor. A trece pe de lături, a eflora
doar lucrurile, asta nu mă interesează. Funcţionez emoţional şi
carnal, sînt ca un burete, aşa sînt construită: cînd
simt lucrurile, simt nevoia să merg pînă la capăt, pentru ca
în cele din urmă să înţeleg.
„Mi-a trebuit tot acest răstimp,
ca să înţeleg“
La Bucureşti, unde veneam foarte des,
era cu totul altceva. Mergînd la Trilogia antică a lui Andrei
Şerban, pe care am văzut-o de o sută de ori – o ştiu pe de
rost, am şi filmat-o, numai ca amatoare –, aici am cunoscut-o pe
cea pe care o numeam atunci cea mai bună prietenă a mea, actriţa
Ioana Abur – acum sînt naşa fetiţei ei, Teona. Dar să
revenim la înţelegerea de pe urmă. De exemplu, la Bucureşti,
cunoşteam par coeur (te rog să nu încerci să traduci, nici
să nu echivalezi asta în română, fiindcă am observat
că, francofoni veritabili fiind, aveţi nevoie de expresiile şi
neologismele franţuzeşti, cum ar fi înainte utilizatele
mefienţă sau eflorare), ştiam par coeur o casă de pe strada
Batiştei. De fiecare dată aveam obiceiul, ca trecătoare, să
întorc capul spre acea casă, fiindcă era frumoasă, fiindcă
arborii centenari din jur sînt frumoşi – îmi făceau
bine. Şi, recent, întorcînd din nou capul, am văzut
nişte muncitori desfăcînd acoperişul. Mi-am zis: – A! Vor
să restaureze acoperişul! Lovesc cam tare, fără precauţie, dar e
treaba lor! După cîteva zile, trec însă din întîmplare
din nou pe acolo, întorc capul, ca să simt încă o dată
acea mîngîiere, la revederea casei. Şi ce văd?! Un rest
de casă, redus la o parte din parter, şi muncitorii care loveau cu
o energie nebună în acel ciot de casă – un morman de
resturi şi noroi!
M-am oprit, am strigat, era ceva mai puternic
decît mine, mi se oprise respiraţia. Trecătorii se opriseră
şi ei, îşi dădeau seama că aveam o problemă, vedeau că mă
oprisem în faţa acelei case, care aproape nu mai exista, dar
şi-au reluat drumul în indiferenţă Eram în transă,
Şi, în fine, am înţeles, în acea zi. Mi-a trebuit
tot acest răstimp, ca să înţeleg ce-au putut românii
să trăiască. Pînă în acea zi, eram în stare să
apreciez uneori bulevardul „Victoria Socialismului“ şi Casa
Poporului. Îmi ziceam că sînt nemăsurate, dar
impresionante, că sînt nişte urme arhitecturale ale istoriei
delirante a secolului al XX-lea românesc. Da, ştiam că
fuseseră distruse multe case, biserici şi monumente, însă
rămăseseră altele în Bucureştiul care mă emoţionează
enorm, şi nu ajungeam să înţeleg şi să resimt, dincolo de
teorie, incredibilul, nemăsura celor întîmplate în
România. În fine, am înţeles, în fine. Mai
văzusem case distruse, dar pe aceea o iubisem.
Şoc şi efervescenţă
Ceea ce mă leagă de România e
că am venit aici cînd ţara se deschidea spre tot ce-i
posibil. Înainte de a ateriza la Iaşi, fusesem la Bucureşti,
în octombrie 1990, cînd simţisem paradoxul unei ţări
în stare de şoc, dar în efervescenţă. În acea
epocă, exista o speranţă nebună, o energie pozitivă, spre
viitor. Eu aveam 19 ani şi, evident, eram sincronă cu această
ţară, aveam toată energia în mine, fremătătoare, febrilă,
şi atunci s-a întîmplat ceva, după care a trebuit să
revin mereu aici şi, oricît ar fi de ciudat, să mă simt ca
acasă. Da, sînt la mine acasă.
Scrii literatură – roman, poezie?
Înregistrezi şi asta?! Încă
n-am început să scriu efectiv, decît în carnete de
note, şi cred că vor fi mai degrabă romane. E ceva gestant în
mine – dorinţa şi nevoia de a scrie. Tocmai pentru că am început
să mă folosesc de instrumentele filmului, am simţit în mine
şi nevoia de a scrie, de a merge mai spre profunditatea lucrurilor.
Să rezumăm: sincronismul „emoţional,
carnal“, la 19 ani, cu Revoluţia Română, acea filmare
interioară „diferită“ a propriilor paşi, cu gestica aferentă,
poate pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, apoi „un certain regard“,
cu şocul unui transfocator spre casa iubită, de pe strada
bucureşteană Batiştei, cînd „în fine, ai înţeles“.
Toate acestea ar fi ontogenia cineastului care eşti. Ce se vede în
Stella?
Stella e primul meu film.
Efectiv, primul?
Absolut primul. N-am făcut nimic
înainte, nimic, am sărit peste şcolarizare, am sărit peste
scurtmetraje. Începusem, însă, să practic montajul şi
asistenţa de regie, cînd s-a întîmplat să fiu
asistenta unui realizator francez, la un documentar despre ţiganii
din Paris şi despre instituţiile implicate „în problemă“.
A fost o dublă şansă. Prima: de a merge în bidonvilles, de a
întîlni oameni pe care altfel nu i-aş fi cunoscut
niciodată decît văzîndu-i cerşind în metrou,
fără a vorbi niciodată cu ei. A doua şansă: asistam un
realizator care era foarte prost. Astă mă înnebunea, în
timpul filmărilor. Era atît de prost, încît
trebuia să fac eu totul, în locul lui. Era de stînga,
plin de bune intenţii, dar ajungea la contrariul a ceea ce voia să
facă. Era însă fantastic pentru mine să constat, în
timpul preparativelor şi al filmărilor, că eram parcă făcută să
intru în contact cu oamenii, că oamenii îmi arătau o
poftă nebună de a-mi vorbi, că eu adoram asta şi că mă
interesa.
Ce nu se ştie şi nu se învaţă în
România
Şi, dintr-odată, mi-am dat seama că
trebuie să fac eu un film. Acest „dintr-odată“ a fost cînd
ne-a ieşit în cale Marcel, soţul Stellei, care, auzind că
„se face un film“ în tabăra de ţigani unde ei trăiau,
şi-a zis: Eu vreau să fiu în film! Şi Marcel şi-a oferit
interviul cu totul neinteresant, spunînd una după alta toate
platitudinile cunoscute. Dar lîngă el era Stella, care tăcea
şi stătea locului în umbră, comme ça.
Eşti o mare actriţă.
Iar eu nu aveam ochi decît pentru
Stella. Şi s-a întîmplat ceva, nu ştiu exact ce, nu
direct legat de film, nu aveam nici o idee despre viitorul film. Dar
am mers foarte des în acel bidonville, ca s-o văd pe Stella,
apoi ca s-o văd unde cerşea în Paris. Şi i-am spus
realizatorului pe care-l asistam că vreau să fac un film cu Stella.
„Dar nu-i frumoasă, n-are nimic...“, mi-a zis el. Ia măcar una
drăguţă, o ţigancă frumoasă! Eu însă nu urma să fac un
casting. Nu voiam nici un film-caleidoscop al clişeelor tematice sau
de gen.
Poate reluăm povestea Stellei, pe care
ai urmărit-o pînă la întoarcerea în ţară, să
discutăm din nou cînd vei filma al doilea şi al treilea
lungmetraj documentar, de data asta integral în România.
Deocamdată, ce n-ai spus încă despre naşterea cineastului
care eşti?
N-am spus că fac dintotdeauna
fotografii, de cînd aveam şase ani. Ceea ce fotografiam la
şase ani era deja „bine cadrat“, aveam „ochiul“, aveam le
regard. Am simţit dintotdeauna nevoia de a capta realul.
E ceea ce nu prea se ştie în
România. Culturnicii dictaturii aveau tot interesul de a bloca
percepţia realului, dar nici azi nu se învaţă, nu se
exersează asta în facultăţile de resort. De aici însăşi
deturnarea actuală a documentarului românesc spre
reconstituiri oportuniste şi simulacre sofisticate.
Mă tem că, în afară de Cristi
Puiu, ca să ne referim numai la cineaştii care fac filme de
ficţiune, documentarul e desconsiderat. Or, cinema-ul e, mai întîi,
de la Lumière citire, La Sortie des usines Lumière şi
L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat. Aşa mi-am
construit mon regard. Şi am văzut sute de filme. Cineastul britanic
James Ivory, privindu-mi fotografiile de amatoare surprinse pe
platou, la un film pe care-l turna în Franţa, mi-a făcut
cadoul remarcii You’ve got an eye!
„Un film cu familia mea românească“
În speranţa continuării
dialogului la filmările pentru al doilea şi al treilea tău
documentar – cînd ar mai fi de discutat cîteva lucruri
nu prea ştiute şi deloc învăţate în România –,
acum te invit să spui numai două vorbe despre filmele următoare.
Speranţa mea e că Stella însăşi
va începe o nouă viaţă, prin cele două filme ulterioare,
împreună cu care va forma o trilogie, în cu totul alte
medii sociale. Chiar cînd turnam Stella, am început să
simt nevoia, să mă gîndesc şi chiar am început să
filmez cîte ceva din al doilea film, un film cu familia mea
românească – familia mea de adopţiune. Am o mamă şi o
soră românce şi sînt şi naşă. Am o fină pe care am
botezat-o, am spus în româneşte, la biserică, Satanei
să plece, iar finei, că „s-a lepădat de Satana“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters