OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asa cum am mai scris si anul trecut, Capalbio este numele unei exotice localitati din Toscana litorala si gazda unui festival de scurtmetraj (CapalbioCinema, unul dintre cele mai bune de gen din Italia) care dureaza numai 5 zile si, particularitate salutara, tine filmele din scurt (rejectind din principiu orice depaseste 15 minute). Fine este o notiune relativa si depinde de disponibilitatea – fizica, psihica si, evident, financiara – a subsemnatului si a insotitorului sau de a calatori de la un festival la altul. Luna iulie, in Italia, este una foarte generoasa din punct de vedere cinematografico-festivalier: practic, ti-o poti petrece haladuind dintr-un colt intr-altul, de la o mare la alta, de la un gen de filme la altul, in functie de preferintele tale, de posibilitatile lor (de gazduire) si de valabilitatea biletului EuroDomino. Iar acest lucru este cu atit mai indicat cu cit, de cele mai multe ori, cheltuielile de transport nu sint suportate de organizatorii festivalurilor. Intr-un fel, e ca la sarbatoarea filmului francez, unde cumperi un abonament si platesti pentru restul filmelor o suma modica – interesul e sa vezi cit mai mult pentru a plati, raportat per film, cit mai putin. Deci, interesul unui turist festivalier este de a „ansena“ cit mai multe festivaluri, pentru a plati, raportat per festival, cit mai putin. Stiu, suna a justificare...

In cazul de fata, fine-le s-a scris la Montecatini Terme, sediul altui festival de scurtmetraje (FilmVideo, cel mai virstnic de acest gen din Italia si, pare-mi-se, din lume), care nu doar ca se afla in imediata vecinatate (Toscana termala, la doar doua ore cu trenul), dar incepe imediat ce Capalbio se sfirseste. Avantajul turistului este evident, dar de el profita, chit ca nu cu premeditare, insisi organizatorii festivalurilor: pentru ca exista, inevitabil, si filme care „calatoresc“ de la un festival la altul. Si ce modalitate de transport mai potrivita, mai sigura si mai ieftina (citeste: gratuita) decit „subratul“ cuiva invitat la ambele festivaluri la care e selectionat si filmul? Si, inca o data, restrictia de durata a filmelor de la Capalbio mi se pare salutara (cele doua filme/role pe care le-am impartit frateste cu Leo nu durau decit 6 minute fiecare), pentru ca perspectiva de a cara cine stie ce mastodont de 40 de minute (cum poti vedea la Clermont-Ferrand sau chiar Montecatini) nu e dintre cele mai apetisante.

Acest „anseneu“ intre CC si FV-MT invita, automat, la comparatii. Iar acestea sint, in mod evident, dintre cele mai frapante – altminteri, doua festivaluri consecutive, trase la xerox, s-ar constitui intr-o experienta nu doar alienanta (apropo de xerocopii: senzationalul Copy Shop, remarcat la Clermont si trecut neobservat sub soarele algarvez, a lipsit in mod inexplicabil de la CC, caruia i s-ar fi potrivit manusa, dar avea sa primeasca la FV-MT Premiul pentru cel mai bun film experimental), ci de-a dreptul inutila... CC este tot ceea ce FV-MT nu e, ceea ce este bine. CC are, cum spuneam, o politica de selectie aparte – in competitie, filme nu mai lungi de 15 minute, cu predilectie stranii, grupate insa, destul de fortat si inutil, zic eu, pe teme: Riti di passagio, Spazi Inquieti, Cambi de prospettiva si Viaggi straordinari; un total de 33. FV-MT pare sa nu aiba nici o politica: in competitie stau, claie peste gramada, filme foarte multe (de trei ori mai multe: 99), foarte scurte (un minut – argentinianul El extraordinario desarrollo de las telecomunicaciones, care nici nu se osteneste sa mai redacteze un sinopsis pentru caietul-program), scurte, lungi si chiar foarte lungi (de aproape 40 de minute), care incearca sa acopere un perimetru geografic cit mai larg (aceasta fiind si sansa noastra de a fi reprezentati: prin documentarul Ancai Damian, Porto Franco 2000).

CC privilegiaza calitatea (chiar daca selectia si premiile din acest an au fost sub cele de anul trecut), in vreme ce FV-MT isi face din cantitate cel mai sigur aliat. De unde si stupefianta declaratie a juriului: „Un numar urias de filme, chiar prea urias, si multe de o calitate nu tocmai acceptabila“. De unde, totodata, calitatea palmaresului, net superior CC-ului: nimic din ce era de retinut nu a ramas „nementionat“ sau nepremiat. CC proiecteaza numai fictiuni, in vreme ce FV-MT le mixeaza cu documentario, danza si... videoclip. CC nici nu vrea sa auda de proiectii altfel decit pe pelicula 35 mm si rareori 16 mm, in vreme ce FV-MT accepta si BETA SP, cind nu de-a dreptul S-VHS. CC incepe la 9.30 p.m. si se desfasoara in aer liber, in splendida Piazza Magenta; FV-MT – la 9.30 a.m. (!), intr-una din salile cinematografului Imperiale, aflat pe Via Magenta (!!). Scurtul timp de emisie al CC-ului nu-i permite, in ciuda eforturilor vizibile, luxul unor consistente programe paralele, retrospective etc. FV-MT exceleaza tocmai la acest capitol, incluzind in programul editiei din acest an (a 52-a) o retrospectiva iraniana, una chineza, o panorama (inspaimintatoare, pot spune, pentru ca e singura pe care am prins-o) a productiei recente de scurte italiene si, surpriza, cele trei „oscarele“ ale anului trecut: Quiero ser (Mexic-Germania – fictiune), Big Mama (SUA – documentar) si Father and Daughter (Olanda-Marea Britanie – animatie). CC este un festival relaxat si relaxant din categoria festivalurilor 3P (proiectii, plaja, petreceri), in timp ce FV-MT iti ofera sansa celei mai stresante relaxari cu putinta, intre doua reprize de „scurte“: aceea de a plati o mica avere pentru un tratament antistres la una dintre cele opt bai termale din localitate. In fine, CC e un festival intimist in care fiecare ajunge sa cunoasca pe toata lumea gratie fie party-urilor fara de care nu trece nici o zi si nici o noapte, fie restaurantelor in care se aduna toti in jurul meselor, fie colocviilor – iar cind spun colocvii, ginditi-va la ceva si mai destins decit un nudist pe „plaja ultima“ (Ultima Spiaggia) unde se refugiaza, pe timp de zi, tot stafful CC-ului; FV-MT e un festival in care nici nu stii pe cine sa cunosti mai intii, iar daca stii – oricum nu ai timp s-o faci pentru ca proiectiile sint prea ticsite sau pentru ca pierzi ora mesei la restaurantul hotelului, in care esti inconjurat nu de colegi de breasla, ci de „mineralele termale“ ale virstei a III-a (desi ar fi mai nimerit a IV-a sau chiar a V-a...) venite la bai.

Sint, toate acestea, moduri de a diferentia doua festivaluri care totusi, cind vine vorba de filme, sint aidoma unor vase comunicante. In primul rind pentru ca atit co-directoarea CC-ului (simpatica Sita Banerjee), cit si PR-ista FV-MT-ului (neobosita Floriana Maudente) „fac“ Clermont-ul din scoarta-n scoarta – de unde „agata“ majoritatea titlurilor din care se va cerne selectia proximei lor editii. Asa se face ca poti savura, pentru a nu stiu cita oara, minicapodopera frantuzeasca La flamme care nu i-a inflamat deloc pe clermontezi, raminind pe dinafara palmaresului CC (spre dezamagirea staffului), dar care a primit o mentiune importanta la FV-MT. Sau poti lua o pauza (de tigara sau de simplu chat) la belgianul Walking on the Wild Side la care ai zimbit ingaduitor cind l-ai vazut la Algarve (unde primea Marele Premiu), dar la care nu crezi ca mai poti face nici atit la o a doua sau a treia vizionare. Sau poti inchide ochii la intirziatul Le dernier rêve (tot belgian), ajuns atit la CC, cit si la FV-MT la un an dupa ce trecuse prin Clermont si visa ceva mult mai pasionant decit la acest Jacob’s Ladder la scara mica. Sau poti incerca sa intelegi de ce un gag atit de subtire cum e confruntarea musculara din Showdown (doi culturisti rivali sint umiliti la dus de aparitia unui ochelarist pipernicit; se intelege, sper, despre ce muschi e vorba) a avut o trecere atit de mare in rindul publicului clermontez; nu mai e nevoie insa, pentru ca la CC trece neobservat... Se mai poate intimpla ca un film proiectat anul trecut in CC sa ajunga anul asta la FV-MT, si invers: a fost cazul cu comedia neagra spaniola Ruleta (citeva gospodine blazate se string saptaminal intr-o bucatarie, vorbesc vrute si nevrute si joaca ruleta ruseasca, pina cind una dintre ele o mierleste, sub privirile la fel de blazate ale celorlalte); respectiv, cu nemtescul Kleingeld – o fabula taioasa, aproape muta, despre relatia dintre un om de afaceri si un cersetor, despre demnitate si umilinta, inspirata de piesa Filantropul de Christopher Hampton. Cu toate acestea, surprizele nu sint excluse: exista filme a caror cariera incepe, cu adevarat, intr-unul dintre aceste festivaluri. Asa s-a intimplat anul trecut cu Des morceaux de ma femme („mentionat“ la CC, ulterior premiat la DaKINO si „grand“-premiat la Clermont). Daca, pe de alta parte, un film excelent precum americanul The Confession, prezentat si intr-un festival „de profil“ (Torino, cel gay &lesbian), era normal sa fie primit acolo cu covorul rosu (sau, ma rog, in culorile curcubeului), faptul ca a fost recompensat cu trofeul suprem („Bitlanul de Aur“) si la FV-MT e o alta surpriza placuta... Dupa cum mai exista filme remarcabile care-si fac debutul intr-unul dintre aceste festivaluri, nu-si gasesc loc in palmares, dar carora flerul tau le da sanse in competitiile viitoare. De aceea pariez pe australianul The Collective, pe frantuzescul Rosa Mertonensis si pe canadianul New Neighbours. Despre ele insa, alta data...