OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Virtutile si slabiciunile unei modestii dezinvolte
Domnule Dan Chisu, de ce ati fost atit de succint si modest in speach-ul introductiv, zicind ca „singurul lucru“ pe care-l puteti spune despre DaKINO e ca a ajuns la a 17-a editie?
Pentru ca acest festival, numai cu scurtmetraje in sectiunile competitive, nu poate sa faca mai mult decit face. Exista la noi alte festivaluri – TIFF-ul de la Cluj si IIFF Anonimul de la Sfintu Gheorghe-Delta – care includ in competitie si lungmetraje si au, astfel, alte posibilitati de evolutie si afirmare.

Ele pot deveni, in citiva ani, mari evenimente est-europene. Noi, mai mari decit sintem n-avem cum sa devenim.
Modestia dumneavoastra e insa foarte ambitioasa si dezinvolta: folositi in afise si pretutindeni, in titulatura oficiala, articolul hotarit: „DaKINO – Festivalul International de Film al Bucurestiului“.
In acest moment, e singurul eveniment de gen peren in Bucuresti. Mai exista doua festivaluri, recent aparute, dar si noi, la DaKINO, abia pe la editia a 10-a ne-am confirmat drept ce sintem. In editiile initiale si mult timp dupa, nu ne intitulam atit de hotarit „Festivalul Bucurestiului“.

Detineti o Diploma de merit pe care v-am inminat-o acum vreo cinci ani, din partea unui juriu al criticii, pentru calitatea de precursor mereu activ al initiativelor private de resort. Asa ca-mi permit sa observ critic si cordial ca cele doua festivaluri la care va referiti... sint patru. Si ca intr-un fel anume apar doua improvizatii anuale de primavara, care-si pun si ele Bucurestiul in titulatura – cu scandaluri in presa, cu cele doua orfeline bine stiute ale diletantismului veleitar, pe cit de trist pe atit de uluitor, fiindca cele doua doamne obtin constant finantari de la CNC, ca majoritatea finantarilor publice consumate pentru esecuri previzibile, filmele-catastrofe-anuntate; asta pe de o parte; si cu totul altfel arata, pe de alta parte, cele doua competitii internationale de gen tot bucurestene, redutabile din start prin profesionismul lor: NexT si Anim’Est, in acelasi registru al scurtmetrajelor ca si veteranul DaKINO.

Imi place si apreciez faptul ca respectivele initiative recente sint „redutabile“, dupa numai un an-doi, si nu vreau sa pornesc de la prezumtia ca ele n-ar mai continua. Dar, repet, punctul meu de vedere e ca un festival de film capata credibilitate numai dupa editia a 5-a, a 6-a, a 7-a, iar cel mai obiectiv criteriu este numarul de editii in care s-a desfasurat.
In Cuvintul inainte, de data asta tiparit in Catalogul editiei a 17-a, scrieti dintru inceput, parca tot modest, dar mereu dezinvolt, in joc de cuvinte inselator, ca „Exista in fiecare dintre noi ceea ce toti numim «puncte slabe»“. Virati insa imediat pe alt palier, nu asupra unor „puncte slabe“ initiale si perene ale Festivalului DaKINO, ci invocind „slabiciunea“ laudabila a pionierului fondator pentru festivalul sau. E fatal sa se produca in fiecare editie inadvertente tehnice sau organizatorice? De pilda, ca ceremonia inaugurala sa inceapa cu o intirziere de o ora si un sfert fata de unul dintre programele tiparite, iar proiectia de gala cu un film de Robert Zemeckis sa fie pe un ecran tot atit de impropriu ca acela rezervat anii trecuti altor pelicule hors concours? Sau sint „maruntisuri“ care nu conteaza?

Ba exact ele sint foarte importante la un festival de film: sa ai un loc special in care sa organizezi proiectiile, nu intr-un multiplex comercial, ci intr-un cinematograf dispunind de spatii adiacente potrivite si cu aparate de proiectie care sa nu fie din anii ’60, ca la Palatul Copiilor, sau cu instalatii la fel de descalificante ca aici, la Sala Auditorium a Muzeului National de Arta.
Bine, dar presupun ca ati avut toate portile deschise, de vreme ce indicati pe firma cu majuscule „Sub Inaltul Patronaj al Guvernului Romaniei“, iar ministrul de resort de profesie muzician a compus obisnuita partitura textuala emfatica, proorocind in Cuvintul inainte din Catalog ca va aflati printre „brandurile culturale de mare succes“, „nascatoare de seri magice, in care efervescenta spiritului cuprinde artistii si lumineaza publicul“. Care „public“ a cam lasat goala sala cu pricina, iar „artisti“ n-am prea zarit, decit la proiectia hors concours finala, pentru care va felicit, cu Atonement de Joe Wright.
Domnul ministru a avut toata disponibilitatea necesara – problema a fost aici, la sala Auditorium. Sala administrata de cineva care interzice orice adaugire la ecranul propriu.

Fie si pentru o seara-doua... „magice“?!
Indiferent. Este motivul pentru care declar pe aceasta cale ca renunt definitiv la colaborarea cu locatia in cauza, despre care voi vorbi pe larg la o conferinta speciala de presa. Alternativa ar fi sa intrerup festivalul. Dar revin la „modestia“ si „slabiciunea“ in discutie. Ele sint, intr-adevar, determinate de un orgoliu nemaipomenit: daca am adus festivalul pina la editia a 17-a, nu pot renunta la el – e prea aproape de cifra 20!
Va mai datoram felicitari pentru ca, pe linga inevitabila Irina Nistor, ati numit in juriul de preselectie contrapunctic doi critici de film: Andrei Cretulescu pentru scurtmetrajele de fictiune si Mihai Fulger pentru documentare. Dar – et pour cause! – rezultatul e teribil de eterogen, amestecind bijuteriile cu tarita. Oare nu si pentru ca mai mult de un sfert dintre documentare (6 din 23) s-or fi bucurat de dispensa ca sint romanesti, iar fictiunile neaose compun, si ele din oficiu si ex aequo cu cele britanice (cite 11), aproape o treime din tabloul cu 73 titluri?
Eu nu pot decide in materie de preselectie. Dupa incidentul public pe care l-am avut acum vreo sase ani cu Andrei Gorzo pe post de selectioner, am hotarit sa nu mai intervin deloc la preselectie. Dar apar, inevitabil, relativismele si subiectivitatile oricarui selectioner sau jurat.

Un critic literar intr-o lume lipsita de carnalitatea teatrului
Domnule Dan C. Mihailescu, lumea literara va stia de mult ca un impatimit de teatru, oarecum refractar filmului. Cum de ati ajuns in doar citeva luni in juriile CNC si DaKINO, recte in comisia de selectie a proiectelor la ultimul concurs si jurat pentru scurtmetrajele de fictiune?
Pai asta m-a mirat teribil si pe mine! Nu cred ca sint doi ani de cind am afirmat ritos la emisiunea lui Alex. Leo Serban de pe TVR Cultural ca nu sufar filmul, in racelile lui aseptice, si ca ador carnalitatea teatrului. Dar mi s-a demonstrat, pe de o parte, ca la CNC judec in primul rind scenarii, deci texte, adica sint la mine acasa, iar pe de alta, la DaKINO, am facut figura de „societate civila“, ca sa zic asa, un soi de medium cvasivirgin intr-un cvorum de specialisti. Si a fost foarte bine, va rog sa ma credeti, a fost o jurizare exemplara.
Chiar?!

Chiar! Fara sa ne cunoastem intre noi, fara nici o consultare prealabila si fara criterii prestabilite, din 73 de filme ne-am oprit cu totii, in cel mai firesc mod, la vreo 10-12, pe care ni le-am vinturat pe rind la toate categoriile de premii. Pina la urma, am ramas multumiti aproape toti, chit ca fiecare visase la alta ierarhie.
Cum vi s-au parut in context scurtmetrajele romanesti?
Mai pline de miez, de umanitate, de o suferinta continuta, sobru si piezis exprimata, nu ostentativ, nu grotesc.

Avem o simplitate anume in tratarea umanului in deriva. Am regretat ca marea mea preferinta, Valuri-le lui Adrian Sitaru, a cistigat doar (!) o mentiune, dar m-am bucurat de Amatorul lui Marian Crisan si de Acasa al lui Paul Negoescu. Nu am suportat parabolicul datat din Balastiera sau pseudofilozoficul usor ridicol din Si binele trebuie sa aiba margini, dar am apreciat tulburatoarea economie de mijloace din Datoria lui Vlad Trandafir, prin care automatismul, inertia alienanta, mascheaza dramatismul de substanta. Si mi-a stat mintea-n loc la Carnea Mirunei Boruzescu, estetic fara cusur, dar insuportabil omeneste si eviscerant ca mesaj.
Stiam de mult timp ca cei mai buni critici de film sint cei literari, dar sa-i numim si pe destinatarii obiectiilor, ca sa nu le rapeasca altii: respectiv Adina Pintilie-George Chiper si Gabriel Achim. Si care ar fi gustul final lasat de ansamblul preselectiei?

Un gust de cenusa apocaliptica. De patru ori cite patru ceasuri de deprimism, nevroze, isterii, obsesii. M-am imbolnavit. Ce-mi promisesem eu dupa un film ca Babel sa nu mai calc intr-o sala de cinematograf, dar ce am sa fug de acum inainte de briiele astea dantesti!!! Din 73 de subiecte, daca au fost cinci, sase cu cite o ferestruica de speranta. In rest, numai batrini sinucigasi, insi debusolati, detracati, damnati la o solitudine disolutiva, oameni fara rost, fara Dumnezeu, fara capatii, singuratati ultragiate, sotii ucigase, repulsii si obsesii virginale, implusuri homoerotice prescolare, revarsari patologice, tipi care se depileaza ca-n cutare film de Alan Parker si se-nchid pe post de carne in frigider, amanti care se tortureaza reciproc, frati incestuosi, criminali in serie, toti „castrati“ sau, dimpotriva, lasi, emigranti sleiti, narcotici si narcomani, destine alterate de saracie, cupluri asasinate fara motiv, fantasme asasine, fete masturbindu-se apatic, killer-i executati dupa implinirea misiei, violuri in WC, fecioare cu un mixer in loc de vagin... Si totul de gasit pe toate meridianele, din SUA, Mexic si Japonia, in Portugalia, Rusia, Canada, Brazilia, Etiopia, Spania, Belgia, Finlanda, Ungaria, Argentina...
De ce ne menajati? Am identificat in panopticum cel putin un film romanesc.
Drept care imi respun a mia oara verdictul eminescian – „lumea este-asa cum este si ca dinsa sintem noi“ – si totusi refuz sa-l cred! Refuz.

1,5 din 6 filme romanesti admise in competitie
Domnule Shimon Dotan, in afara de faptul ca ati prezentat hors concours una dintre operele de referinta vazute la aceasta editie a Festivalului DaKINO – lungmetrajul documentar Hot House, in care, ca evreu canadian de origine romana, manifestati o echidistanta si o comprehensiune nesperate, in vacarmul conflictului israeliano-palestinian –, ati condus juriul sectiunii respective a competitiei bucurestene. Doua vorbe, va rog, despre scurtmetrajele romanesti admise in concurs.
Ca membru si presedinte de juriu, nu vreau sa citez titluri, dar cite unul figureaza vizibil in palmares. Pot sa spun – in romaneasca mea cam uitata – ca am o foarte mare apreciere pentru persoana care semneaza una dintre productii, in care era interesanta combinatia dintre „forma si continut“, cum se spunea pe vremuri, „combinatie“ mereu tensionata, cind tematica revelatoare este explorata intr-o expresie cinematica aparte.
Si cam cite din cele sase filme romanesti au raspuns acestui criteriu?
As spune unu jumatate.

Iar celelalte? Care-i handicapul de care se lovesc?
Poate gresesc, dar as vrea sa vad mai multe documentare romanesti din care sa rezulte convingerea autorilor ca acest gen presupune mult mai mult decit a pune aparatul in fata unei realitati anume. Filmul documentar nu e o camera de filmat care se uita la un eveniment, e o expresie mai complicata, o expresie foarte personala a individului realizator, nu una inutil sau de serviciu ori utilitar „obiectiva“.
Asa s-ar explica de ce documentarele nu sint la un nivel comparabil cu al filmelor de fictiune ale tinerei generatii?
Nu sint inca, dar vor fi, fiindca talente exista, e foarte clar. Trebuie rabdare – rabdare nu asteptind, ci lucrind intr-un mod neinertial.