OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Care sint secretele succesului cinematografiei italiene de ieri si de azi? Zilele Filmului Italian, eveniment desfasurat la sfirsit de octombrie in Sala „Elvira Popescu“ a Institutului Francez din Bucuresti, a reusit, prin excelenta selectie realizata de Veronica Lazar, sa ne raspunda la intrebare.

- Clasici de ieri
Primul film clasic din cadrul mini-festivalului, Cronica unei iubiri (1950), reprezinta debutul in lungmetraj al unuia dintre cei mai importanti regizori italieni ai secolului trecut, Michelangelo Antonioni. Inceputa abrupt, pelicula are in prima sa parte mai multa actiune decit toate filmele-cult ale cineastului la un loc. Ritmul scade insa pe parcurs, iar finalul deschis este unul tipic antonionian. Detectivul Carloni (Gino Rossi) este angajat de bogatasul Enrico Fontana (Ferdinando Sarmi) pentru a cerceta trecutul sotiei sale Paola (Lucia Bosé, una dintre divele de altadata ale cinematografului italian). Dar tocmai investigatiile detectivului vor redestepta pasiunea dintre Paola si fostul ei amant Guido (Massimo Girotti). Un film noir bazat pe un triunghi conjugal, in care Antonioni isi face mina pentru capodoperele de mai tirziu.

Bellissima (1951) se numara si el printre primele filme ale unui alt maestru italian, Luchino Visconti. Avind la baza un subiect al lui Cesare Zavattini (unul dintre parintii neorealismului, alaturi de Vittorio De Sica), Bellissima depaseste limitele genului, denuntind imoralitatea „fabricii de vise“ (Cinecittà, nu Hollywood) si punind-o intr-o ipostaza inedita pe Anna Magnani (actrita emblematica a neorealismului si a cinematografiei italiene in general); superlativele sint de prisos pentru a descrie arta interpretativa a acestei actrite, careia i se datoreaza in primul rind succesul filmului si astazi.
In fine, O zi speciala (1977) de Ettore Scala ii pune fata in fata pe Sophia Loren, cea mai valoroasa continuatoare a Annei Magnani, remarcabila prin personalitatea si temperamentul care transpar pe ecran, si pe Marcello Mastroiani, cea mai populara intruchipare cinematografica a barbatului italian, cu calitatile si defectele specifice. Avind actiunea plasata in 6 mai 1933 (vizita oficiala a lui Hitler in Roma fascista), O zi speciala este o drama a marginalilor – aici o casnica si un homosexual – care gasesc o cale de comunicare si de solidarizare in fata istoriei nemiloase.

- Commedia all’italiana
Zilele Filmului Italian de anul acesta i-au omagiat pe cineastul nonagenar – dar inca in activitate – Mario Monicelli, reprezentant de prim rang al comediei italiene, si pe Adolfo Celi, actor si regizor cu o importanta cariera internationala.

Commedia all’italiana, gen reprezentat cu brio de Marele razboi (film distins cu Leul de Aur la Venetia in 1959) si Prietenii mei (1975), ambele semnate de Monicelli, se distinge prin puterea de a face haz de necaz in orice situatie si de a lua peste picior chiar moartea (amindoua peliculele se termina cu decesul unor protagonisti). Marele razboi ne prilejuieste redescoperirea unuia dintre marile cupluri comice ale filmului italian: Alberto Sordi si Vittorio Gassman, aici un fel de Stan si Bran nimeriti fara voie in linia intii. Oreste Jacovacci (Sordi) este roman, deci lenes si viclean, pe cind Giovanni Busacca (Gassman) este milanez, asadar morocanos, dar bun la inima. Desi viata de pe front nu este deloc usoara, cei doi protagonisti reusesc sa ne aduca zimbetul pe buze. Prietenii mei, in schimb, are ca eroi un grup de barbati in jur de 50 de ani (interpreti: Philippe Noiret, Ugo Tognazzi, Adolfo Celi etc.), niste farsori desprinsi parca din piesa Capul de ratoi de George Ciprian. La intervale periodice, ei isi intrerup activitatile cotidiene si devin „tigani“, vagabonzi si pusi pe glume pe seama celorlalti.
Ce ne atrage inca la aceste filme clasice? Talentul regizorilor, farmecul actorilor, povestile incintatoare sau dialogurile spumoase? Probabil toate la un loc, impreuna cu profesionalismul tuturor celor implicati in aceste productii cinematografice de referinta.

- Drame de azi
Daca vom analiza filmele europene care se bucura azi de succes international, vom observa ca majoritatea sint drame. Productiile italiene nu fac nici ele exceptie: nu intimplator, ultimele pelicule ajunse pe marile noastre ecrane, de la Camera fiului (2001) de Nanni Moretti la Fereastra din fata (2003) de Ferzan Ozpetek, apartin acestui gen. Si Zilele Filmului Italian au inclus trei drame recente: Ultimul sarut (2000) de Gabriele Muccino, Cei mai frumosi ani (2003) de Marco Tullio Giordana (un film-fresca de sase ore!) si Consecintele iubirii (2004) de Paolo Sorrentino. Ce au in comun dramele italiene contemporane si prin ce se diferentiaza ele de productiile similare din alte tari europene? Va propun citeva observatii personale, fara pretentia de a le transforma in legi neamendabile.

Daca ne raportam la dramele britanice (in primul rind la cei doi mari „L“: Ken Loach si Mike Leigh), vom observa ca filmelor italiene le lipseste tenta sociala: pentru toti eroii, chiar si pentru cei aflati in mizerie (cum e Italia din Nu te misca, succesul de anul trecut al lui Sergio Castellitto), dragostea e mai importanta decit saracia, iar criza individuala o pune in umbra pe cea sociala. Dramele franceze sint, in comparatie cu cele italiene, fie mai comice, fie mai sumbre si/ sau violente, in timp ce productiile spaniole jongleaza atit de mult cu melodrama, incit risca sa para telenovele. In schimb, dramele italiene (desigur, cele valoroase) reusesc sa gaseasca justa masura intre comic si tragic, intre autentic si patetic. Ele reflecta cel mai bine, cred eu, starea de iubire, cu toate consecintele sale.

Revin astfel la filmul care a inaugurat Zilele Filmului Italian. Consecintele iubirii, cistigator al celor mai importante premii David di Donatello de anul acesta, are un erou plin de mistere si ciudatenii. Titta Di Girolamo (interpretat excelent de Toni Servillo, actor de teatru si film) este un barbat de 50 de ani, venind din sudul Italiei. De opt ani, el traieste singur intr-o camera de hotel, intr-un anonim orasel elvetian, fara sa munceasca si fara sa caute compania nimanui; insomnia si dependenta de heroina sint cireasa de pe tort. Atunci insa cind se indragosteste de tinara Sofia, barmanita hotelului (jucata de Olivia Magnani, nepoata legendarei Anna), iar ea pare a se lasa sedusa de clientul cel taciturn, viata lui Titta se schimba radical: este nevoit sa-si divulge secretele si isi pierde astfel invulnerabilitatea. Chiar daca este implicata si mafia siciliana (celebra Cosa Nostra), chiar daca finalul este cam artificial (adevarat deus ex machina), drama eroului reuseste sa ne atraga si sa ne emotioneze.

Ultimul sarut, filmul care a inchis mini-festivalul, prezinta aparitia crizelor amoroase la trei virste diferite. O fata de 18 ani se indragosteste de un barbat matur, cinci prieteni in jur de 30 de ani au diverse probleme cu partenerele lor, iar o femeie cu aproape trei decenii de casnicie in spate incearca sa redescopere pasiunea tineretii, inainte de a fi prea tirziu. Eroul-narator, Carlo (Stefano Accorsi), are de ales intre o relatie solida cu Giulia (Giovanna Mezzogiorno, una dintre cele mai bune actrite italiene ale momentului, pe care v-o amintiti poate din Fereastra din fata) si o pasiune intensa, dar imatura cu liceana Francesca (Martina Stella). Sfatuit cind de un cuplu care vede in normalitate adevarata revolutie, cind de un prieten pentru care fidelitatea este o utopie, Carlo va face in cele din urma alegerea corecta, iar fiecare dintre personaje isi va rezolva in felul sau problemele. Ultimul sarut este o drama bine construita si convingatoare despre puterea dragostei de a trece peste obstacolele inerente inaintarii in virsta.
Un punct final numai bun pentru a ne face sa asteptam cu nerabdare Zilele Filmului Italian de anul viitor.