OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Geo Saizescu, decan la Universitatea Hyperion, nu are nevoie de prezentari dupa recentul Pacala 2. Dar e nevoie sa observam ca G.S. il are alaturi ca prodecan pe locotenentul sau din campaniile cine-amatoristice ale Festivalului Cintarea Romaniei, alt performer al neaosismului rudimentar, Alecu Croitoru (Merii salbateci – 1964, Miezul fierbinte al piinii – 1983 s.cl.), totodata sef de clasa si profesor de regie al debutantului care ne intereseaza in insemnarea de fata Geo Saizescu, decan la Universitatea Hyperion, nu are nevoie de prezentari dupa recentul Pacala 2.

Dar e nevoie sa observam ca G.S. il are alaturi ca prodecan pe locotenentul sau din campaniile cine-amatoristice ale Festivalului Cintarea Romaniei, alt performer al neaosismului rudimentar, Alecu Croitoru (Merii salbateci – 1964, Miezul fierbinte al piinii – 1983 s.cl.), totodata sef de clasa si profesor de regie al debutantului care ne intereseaza in insemnarea de fata: Radu Potcoava, cu premiera sa de saptamina trecuta, Happy End. Nicolae Corjos (diversi Liceeni) i-a fost de asemenea profesor de regie debutantului, in timp ce Calin Caliman, criticul nr. 1 din juriile susnumitului festival, cu prestatii asidue in slujba restauratiei mediocrate postdecembriste, l-a scolit istoriografic. Iar textierul primului Pacala (1974), D.R. Popescu, totodata (cite coincidente!) arhitect al promovarii lui G.S. in planurile de productie de odinioara, in calitate de membru al CC al PCR, l-a instruit scenaristic pe Radu Potcoava. Dar nu singur, ci impreuna cu fosta activista PCR, dresata la fata locului cu conceptele si practicile moscovite din primii ani ’50 („scenariul ca gen literar independent“, cu semnatura unica etc.), Vasilica Istrate (consacrata pe genericele Elisabetei Bostan, mult timp decan la celalalt pol al malformarii grosului promotiilor de cineasti – UNATC; de unde totusi se mai salveaza cite cineva, chiar cu atributele eminentei; numai Hyperion si Universitatea PRO Media sint fara scapare).

Asa vine de se leaga aparitia la CNC-ul aferent (unde Geo Saizescu si D.R. Popescu au fost din 2001 membri ai Colegiului Consultativ), aparitia, zic, a „scenariului“ Happy End, al unui amator nescolarizat, Mihai Fatu, care s-a itit la finantare publica in clasamentul de tip sportiv, instituit printr-un regulament scolaresc, pe baza unei legi antireformiste, recoafate perpetuu dupa avortonul legislativ girat inca din 1997 de Ministerul Culturii. Iar cuplarea regizorului debutant cu scenaristul monopolist (sub firma bine intitulata Paradox Film) a revenit unuia dintre substituentii locali ai bransei producatorilor, Marius Th. Barna (cu antecedentele unor ratari regizorale in cheie strident veleitara: Fata in fata – 1999, Razboi in bucatarie – 2001, Sindromul Timisoara – 2004). Nu mai avem spatiu pentru membrii comisiei de selectie din 2004 si ispravile lor (respingerea scenariului lui Cristi Puiu, promovarea Cristinei Nichitus etc.). E suficienta insa indicarea primelor oficine legiferate sa desemneze organismele de decizie: UCIN si UARF, in frunte cu corifeii viageri prea des pomeniti ai fostei „epopei cinematografice nationale“.

A rezultat un film politist subartizanal, compus din replici explicativ-tautologice in cadre si secvente amorfe, cu o distributie in care Mircea Diaconu ne surprinde, iar Serban Ionescu recidiveaza in sustinerea unei stupiditati: happy end-ul titular consta in faptul ca sinuciderea pe inserat a unei studente nu e urmata dimineata de suicidul alteia. Film gata din decembrie 2004, dar ascuns publicului timp de doi ani, ca si alte pelicule de debut compromise de sistemul in vigoare si virate in extremis la gramada (urmeaza o cascada, dupa Happy End-ul programat doar trei zile la un singur cinematograf), ca sa nu se bage de seama tertipul demagogic: cit mai multe, pentru a ramine cit mai putine sanse de consacrare in timp util a debutantilor talentati.