FILM. Despre prieteni

VIDEO trailer Burta balenei

Autor: Ileana BÎRSAN | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

O joacă plină de curaj, Burta balenei, regizat de Ana Lungu și Ana Szel, este un exercițiu cinematografic atipic și un experiment ludic agreabil despre micii burghezi boemi și cam blazați, un film de ficțiune cu persoane reale.

Pe genericul de final al filmului stă scris „un film de Ana Lungu, Ana Szel, Alexandru Paul, Andrei Enache, Iulia Lazăr, Marius Olteanu, Sașa Paul Szel“, în fapt, toți protagoniști ai poveștii, prieteni în realitate și parteneri de joc în acest proiect. Filmul are un singur actor profesionist (Iulia Lazăr), ceilalți fiind fie regizori – Ana Lungu (singura de pe listă care nu are rol în film), Marius Olteanu și Andrei Enache –, fie operatori (Alexandru Paul), iar Ana Szel, absolventă a Universității de Muzică și a SNSPA, debutează aici și ca regizor, și ca actriță, alături de fiica sa, Sașa Paul Szel, pe care o recunoașteți dinMarți, după Crăciun. De fapt, așa cum declară și regizoarele, Burta balenei este o încercare de a face un film de ficțiune cu oameni foarte apropiați, cu prieteni care, accidental, au meserii legate de cinematografie, dar pe care dorește să îi surprindă așa cum sînt ei în viața de zi cu zi. Pretextul filmului (destul de puțin exploatat narativ în scenariu, din păcate) este furtul telefonului Anei, obiect banal, dar, în circumstanțele date, un element important pentru viața amoroasă a femeii divorțate și cu un copil. Substanța filmului o constituie melanjul de mici dileme existențiale, traiul cotidian (în casa părinților) și relația mamă-fiică, flecăreli pe teme diverse, de la Donald Sutherland pînă la moarte, frecușuri asezonate de orgolii și oftici pasagere, în fapt, noaptea pe care patru prieteni o treversează încercînd să găsească telefonul furat și să vizioneze filmul M*A*S*H.

Joaca preferată de-a realitatea imediată

Miza filmului este să surprindă aproape documentarist felul în care acești oameni parcurg o realitate normală, neagresată de mari evenimente care răstoarnă destine sau care schimbă ordinea lumii. Pe regizoare le-a interesat cum se mișcă aceste persoane apropiate devenite personaje, prin ficționalizarea unor stări de fapt, prin modul în care cum reacționează și își rezolvă conflictele. Din păcate, proiectului îi lipsesc două elemente importante pentru ca el să fie un film coerent, onest și valoros, și anume conceptul cinematografic și perspectiva estetică.

Pe de-o parte, există de la început ideea de a filma prietenii, de a-i surprinde în realitatea imediată și de a-i lăsa să reacționeze conform propriilor personalități și conștiințe, pînă la urmă pentru a descoperi un cerc de adulți trecuți de treizeci de ani și pentru a le urmări comportamentul. Din această pricină, personajele sînt acestea și nu altele, rolurile nu sînt interpretate de actori profesioniști, iar povestea nu trebuie generalizată, deși fiecare dintre spectatori își va descoperi afinități cu vreunul dintre personaje. Pe de altă parte, scenariul ficționalizează o realitate în care aceste persoane/personaje conștiente de rolul pe care îl joacă și de devenirea lor de-a lungul poveștii.

Astfel, alăturarea celor două idei face ca produsul final să fie fragmentat, din pricina împiedicării personajelor în propriile reacții, care, chiar dacă inițial au existat în scenariu, la filmări s-au recîntărit și totul s-a sprijinit pe improvizație. De cele mai multe ori, dialogurile sînt foarte fluente, cu reacții adecvate și cu un ritm lucrat foarte fin, dar există scene în care lungimile, repetițiile, plictisul sau amorțeala personajelor se prea poate să traducă fidel realitatea, însă filmul e altceva decît viața reală. Și, odată ce ficționalizezi realitatea (indiferent dacă persoane reale își joacă propriile roluri), este absolut necesară intervenția auctorială care să echilibreze și să măsoare credibil timpul cinematografic, viteza de reacție și replica. Cu cadre lungi filmate cu camera fixă (pentru că improvizațiile nu puteau avea un rezultat decent decît așa), altfel ar fi arătat filmul dacă, de pildă, personajele nu ar fi știut ce urmează să se întîmple, nu pentru ca reacțiile să fie convingătoare (cu mici scăpări sau stîngăcii, protagoniștii sînt foarte buni actori ai propriilor vieți), ci pentru ca experimentul cinematografic antropologic propus să funcționeze și să fie valid. Sau, dacă scenariul i-ar fi provocat mai mult pentru ca reacțiile lor să construiască, în fapt, tensiunea narativă, atunci ficțiunea cu persoane reale ar fi fost mai zglobie și mai provocatoare.

Așa cum stau lucrurile în prezentul film, persoanele reale nu fac decît să se joace de-a ele însele, iar cîntărirea emoțiilor apare, de multe ori, tutelată de o perpetuă indecizie, în care se fac treceri prea bruște de la o stare la alta (așa cum este personajul/persoana Iulia) sau, dimpotrivă, jocul este linear, nezdruncinat nici de bune, nici de rele, așa cum este personajul/persoana Ana care are același ton pe tot parcursul filmului. Însă, dacă este să vorbim despre persoana Ana, comentariile sau judecățile de valoare sînt de prisos, pentru că într-un documentar nu chestionezi niciodată lipsa sau excesul de reacție ale vreunui subiect. Dar, dacă vorbim despre personajul Ana, atunci noi spectatorii putem emite pretenții, mai ales că scenariul pare să le reclame. Altfel, personajul Anei este foarte intim și fin construit, atunci cînd o vedem prietenos-autoritară alături de fiica ei, într-o relație în care știe cît, cum să dea pentru a construi armonia, spre deosebire de momentele în care își chestionează frustrările, vulnerabilitățile sau dorințele amoroase, momente în care personajul parcă se descompune cu fiecare oftat pe care îl scoate.

Proiectul a fost susținut încă de la faza de scenariu de către Cristi Puiu și de către Corneliu Porumboiu în faza de postproducție. Îmbucurătoare sînt și sprijinul acestor regizori, și rezultatul încercării acestor debutanți, tocmai pentru că vorbim despre o poveste destul de rară în Noul Cinema Românesc, despre tineri boemi și întreținuți de părinți („Nu că ar fi ceva rău în asta“, vorba lui Seinfeld), care-și au și ei micile nevroze, oarecum la adăpost de marile drame, în confortul, dar și în limitarea unor case în care scîrțîie parchetul și în care, unde-ți întorci privirea, e plin de cărți.