OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Non ti muovere/No te muevas/ Don’t Move
Coproductie Italia-Spania-Marea Britanie, 2004
Regia: Sergio Castellitto
Scenariul: Sergio Castellitto &Margaret Mazzantini, dupa romanul celei din urma
Cu: Sergio Castellitto, Penelope Cruz, Claudia Gerini

Distanta dintre Brasov si Bucuresti nu e doar spatiala, ci si temporala. Brasovul se afla, frecvent si fara tagada, pe alte meridiane – cu vreo doua luni in urma, de pilda, atunci cind „institutiile abilitate“ programeaza la inceputul lui aprilie 2005 un film care in Capitala deja a fost uitat. Si nu cred ca motivul acestei defazari il constituie doar faptul ca in „orasul de la poalele Timpei“, unul dintre cele mai mari orase din tara, au mai ramas doar doua cinematografe (din cele sapte de odinioara), dintre care unul, de tip „multiplex“, e plasat la marginea urbei, cam peste mina pentru multi dintre locuitori, iar celalalt, desi are doua sali (modeste ca numar de locuri), te intimpina cu sordidul unor izuri de sobolani, cu pinza ecranelor patata s.a.m.d.

Ca dovada ca nu asta e motivul stau proiectiile in paralel, la acest din urma cinematograf, ale lui Nu te misca (coproductie Italia-Spania-Marea Britanie, 2004), film necomercial si care a rulat in Bucuresti in urma cu mai multe saptamini, respectiv a lui Hitch – consilier in amor, film comercial care ne racordeaza provincia la timpul premierelor bucurestene.
Dar distanta Brasov-Bucuresti nu e doar temporala, ci si culturala (cu mare regret o spun): caci „miracolul“ intilnirii peste timp a doua filme prezente in Capitala in momente atit de distantate este anulat de enorma diferenta dintre apetentele culturale ale spectatorilor brasoveni – respectiv bucuresteni: la ora la care intrau 25 de spectatori la proiectia lui Hitch…, intra un singur spectator (da, ati ghicit, eu eram acela) la Nu te misca. Sint convins ca in Bucuresti macar citiva studenti si-au facut timp pentru discreta pelicula italiana, care nu propune o evadare din realitate, ci o incomoda intoarcere la ea. Surprinderea mea de a fi fost acceptat ca unic spectator a fost cu atit mai mare cu cit, in urma cu vreo doi ani, am fost pe punctul de a plati, pe linga biletul meu si-al sotiei mele, un al treilea bilet fiindca numarul minim de spectatori pentru a rula un film era de trei.

Oricum, mai minoritar si mai snob decit acum nu m-am simtit niciodata. Dar, in acelasi timp, mai privilegiat n-am fost nicicind: sa ai la dispozitie o sala intreaga trebuie sa echivaleze cu dreptul de a viziona un film al unor capete regale sau prezidentiale. Am putut alege orice loc si as fi putut sa ma manifest in orice mod – cine sa ma ia la rost ca vorbesc, ca sint prea inalt si-i iau vederea, ca fosnesc punga cu popcorn, ca-mi pun picioarele pe spatarul scaunului din fata? E drept ca nu am avut chef sa vorbesc de unul singur, ca n-am avut de unde sa-mi cumpar popcorn, ca nici macar nu m-a tentat sa ma-ntind pe cinci scaune (probabil din cauza frigului din sala).
Intr-un anume sens, chiar filmul pe care l-am vazut vorbea despre distante. Distante de formula, pe de o parte: aceea dintre melodrama si filmul „educativ“, umpluta cu pura emotie, caci Sergio Castellitto, regizor, co-scenarist si actor in rol principal, stie, in toate aceste ipostaze, sa te mentina in intervalul dintre ieftinul efect melo (premisele fiind de natura a favoriza o asemenea tratare: criza de cuplu, un viol, adulterul) si teza morala (un posibil sens al ei fiind reductibil la formula „faceti copii ca sa va asigurati fericirea“).

Altfel spus, actorul italian Castellitto, aflat la a doua sa productie ca regizor, stie sa te tina in tensiunea unui film care mizeaza aproape exclusiv pe emotivitate. Un film care descrie, fara (prea multe) patetisme, distante, s-ar putea zice, interioare: acela dintre un viol si o iubire, dintre agresivitate si tandrete, dintre o casnicie sterila, fara copii, si una in care dragostea pentru un copil inlocuieste dragostea pentru partener. Ecranizare a unui best-seller semnat Margaret Mazzantini (care co-semneaza si scenariul), Nu te misca are atributele unui film autentic: vorbe putine, miza pe imagine si pe jocul actorilor. Se insista asupra chipurilor si asupra detaliilor. Detalii uneori crude – vezi de pilda taietura abdominala de bisturiu, din care se scurge singele, asociat imediat imaginii unui riu cu ape scinteind in soare. Detalii uneori ironice, cum ar fi acela al numelui femeii cu care protagonistul isi insala sotia, numele amantei sleampete interpretate de Penelope Cruz: Italia.

Nu cred ca atribuirea acestui nume are functia de a sugera un plan parabolic al povestii, dat fiind ca lipsesc alte puncte de sprijin de aceeasi factura (sau nu le-am observat eu); insa contrarierea de moment a protagonistului la aflarea numelui are fara indoiala un corespondent in contrarierea de moment a dimensiunii eminamente realiste a filmului.
De altfel, intuitia cineastului italian a stat si in distantarea fata de tentatia retorizarii si a poetizarii, in favoarea unei sobrietati generatoare de tensiuni comprimate si decomprimate frust-realist – vezi spre exemplu urinatul pe florile din fereastra sau vezi momentul de sinceritate de la aceeasi fereastra, moment in care protagonistul i se adreseaza vecinei de vizavi, marturisindu-i in citeva propozitii adevarul despre relatia sa adulterina tocmai in vreme ce in spatele sau sotia vorbeste la telefon. De aceea, prezenta accentului retorico-poetic din final, constind in depunerea pioasa a pantofului rosu pierdut din picior cu 15 ani in urma de catre defuncta amanta, gest prin care se marcheaza, probabil, despartirea definitiva de umbra femeii, inseamna, zic eu, o scadere, o subminare inutila, calofila, a tonului in general retinut, neafectat, al filmului.

Nu pot incheia fara sa retin faptul ca pentru Penelope Cruz filmul lui Castellitto inseamna anularea distantei impuse de cariera hollywoodiana fata de rolurile mai consistente din peliculele spaniole ale unor Almodovar, Diaz Yanes si altii. Lipsit de infrumusetarea hollywoodiana, chipul devastat si machiat „gros“ al actritei spaniole corespunde unui alt element cu posibile conotatii simbolice: cladirea veche, darapanata, solitara, din mijlocul santierului, unde protagonistul o cunoaste pe uritica si saraca Italia…