La fel ca în ultimii ani, în
săptămînile ce preced decernarea renumitelor Premii ale
Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe Cinematografice,
distribuitorii români se grăbesc să lanseze în săli
filmele cu multe nominalizări şi, prin urmare, cu multe şanse de a
acumula nu doar statuete, ci şi spectatori.
Campionul nominalizărilor de anul
acesta este Discursul regelui (The King’s Speech, coproducţie
Marea Britanie-Australia-SUA, distribuită la noi de Ro
Image/Prorom). Regizorul englez Tom Hooper, aflat la al doilea
lungmetraj de cinema, după mai multe producţii televizistice, a dat
lovitura cu scenariul lui David Seidler, iar Discursul regelui
candidează la 12 categorii ale Oscarurilor, inclusiv „Cel mai bun
film“, „Cel mai bun regizor“, „Cel mai bun scenariu
original“, „Cel mai bun actor în rol principal“ (Colin
Firth), „Cel mai bun actor în rol secundar“ (Geoffrey Rush)
şi „Cea mai bună actriţă în rol secundar“ (Helena
Bonham Carter). Producţia a cîştigat deja multe premii
importante, printre care un Glob de Aur (din 7 nominalizări) pentru
interpretarea lui Colin Firth şi, duminica trecută, 7 distincţii
BAFTA (din 14 nominalizări), incluzînd premiile pentru Cel mai
bun film, Cel mai bun film britanic, Cel mai bun scenariu original şi
Cei mai buni actori (toţi cei trei menţionaţi anterior).
Regele bîlbîit...
După cum se ştie, David Seidler a
fost inspirat de un episod al biografiei prinţului Albert (Bertie
pentru familia sa), duce de York şi, din decembrie 1936, regele
George al VI-lea al Marii Britanii. Intriga scenariului ne este pusă
pe tavă de la bun început. În 1925, regele George al
V-lea (care, aflăm dintr-un „carton“ explicativ, domneşte peste
un sfert din populaţia lumii) îi cere fiului său Bertie să
ţină un discurs, în numele său, la închiderea
Expoziţiei Imperiului de pe Wembley, un discurs ce urmează să fie
transmis radiofonic către toţi supuşii britanici. Marea problemă
este că lui Bertie îi e groază de microfon (cu un asemenea
aparat, surprins din mai multe unghiuri, se şi deschide filmul) şi,
mai ales, de vorbitul în faţa unei mulţimi. Astfel încît
spiciul său împiedicat deranjează, evident, miile de
spectatori adunaţi pe stadion. Discursul regelui înfăţişează
modul în care protagonistul îşi învinge defectul
de vorbire, pentru a deveni, după abdicarea fratelui său mai mare,
regele ce-şi conduce ţara căte victorie în Al Doilea Război
Mondial.
În interpretarea memorabilă a
lui Colin Firth, Bertie apare ca un prinţ inteligent, păstrător al
cutumelor şi un cap de familie model, dar complexat de bîlbîială
– el întîmpină dificultăţi pînă şi atunci
cînd trebuie să le spună o poveste fiicelor sale. După mai
multe experienţe nefericite cu diverse tehnici şi metode de
oratorie, ducele de York este convins de soţia sa, viitoarea regină
Elisabeta (Helena Bonham Carter), să-l viziteze pe extravagantul,
dar eficientul logoped Lionel Logue (Geoffrey Rush), un imigrant
australian cu origini modeste şi cu deşarte ambiţii actoriceşti.
Treptat, cei doi bărbaţi devin prieteni şi confidenţi, în
pofida diferenţelor de clasă socială.
Discursul regelui este un film
„clasic“, bătrînicios, în ciuda libertăţilor pe
care şi le ia uneori camera (directorul de imagine Danny Cohen a
fost nominalizat şi el la Oscar). Combinînd reţetele de
succes ale dramelor istorice şi ale filmelor de acţiune, bifînd
toate jaloanele obligatorii şi manipulînd emoţiile
publicului, realizatorii merg la sigur. Nu lipseşte, de exemplu,
secvenţa de training, relevînd excentricitatea metodei de
lucru a lui Lionel, care este alternată cu alta în care Bertie
se străduieşte să pună în practică lucrurile învăţate.
Nu sînt uitate nici momentele de relaxare comică (care nu duc
povestea mai departe, dar le oferă spectatorilor surse de amuzament
ieftin); de pildă, logopedul îl îmboldeşte pe pudicul
prinţ să înjure, pentru a scăpa de complexe, şi Lionel, cel
care îl sfătuise pe Bertie să nu se lase guvernat de frică,
este înspăimîntat cînd e pus în situaţia de
a-i dezvălui soţiei identitatea celebrului său pacient.
Cum tabloidizarea istoriei şi a
personalităţilor sale, mai ales atunci cînd e realizată de
specialişti, vinde bine (şi) în cinema, succesul Discursului
regelui nu e greu de înţeles; totuşi, numărul categoriilor
de la Oscar în care concurează producţia mi se pare exagerat.
Aflat la a doua nominalizare din carieră, Colin Firth va obţine
aproape sigur mult rîvnita statuetă (mai ales că principalii
săi contracandidaţi, Javier Bardem şi Jeff Bridges, au mai primit
recent premii), iar filmul va mai dobîndi, probabil, cîteva
Oscaruri (îndrăznesc să sper că nu şi cele mai importante).
Divertisment popular bine făcut, Discursul regelui nu oferă prea
multe motive pentru a stărui în memoria spectatorilor.
... şi donatorul trăsnit
O altă premieră, de această dată o
producţie integral americană, cu nominalizări la Oscar este Copiii
sînt bine mersi (The Kids Are All Right, distribuit în
România de Independenţa Film), al patrulea lungmetraj de
cinema – şi primul hit – al Lisei Cholodenko, şi ea cu o bogată
experienţă în televiziune. Filmul a primit, însă, doar
un sfert din nominalizările obţinute de Discursul regelui, la
categoriile „Cel mai bun film“, „Cel mai bun scenariu original“
(semnat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg), „Cea mai
bună actriţă în rol principal“ (Annette Bening) şi „Cel
mai bun actor în rol secundar“ (Mark Ruffalo). Copiii sînt
bine mersi a luat pînă acum două Globuri de Aur („Cel mai
bun film – musical sau comedie“ şi „Cea mai bună actriţă
într-un film – musical sau comedie“) din patru
nominalizări, dar nici un premiu BAFTA, din tot atîtea
oportunităţi.
Premisa scenariului este foarte
ofertantă pentru o comedie. Nic (Annette Bening), medic înstărit,
şi Jules (Julianne Moore), care se visează arhitect peisagist,
formează un cuplu lesbian de cursă lungă. Ele au născut, prin
inseminare artificială, doi copii – Joni (Mia Wasikowska) şi
Laser (Josh Hutcherson) – care împărtăşesc acelaşi tată
biologic – Paul (Mark Ruffalo). La începutul filmului, Laser
(15 ani) este curios în privinţa donatorului anonim căruia îi
datorează viaţa şi o roagă pe sora sa mai mare (18 ani) să se
intereseze de identitatea acestuia. Aşa ajung cei doi adolescenţi
să-l cunoască pe Paul, care li se pare cool mai ales pentru că
trăieşte într-o lume complet opusă celei pline de restricţii
impuse de mamele lor: nu şi-a absolvit studiile universitare, nu are
o familie sau o relaţie stabilă, conduce un restaurant bio şi o
motocicletă.
Cînd fostul donator devine
implicat în viaţa copiilor săi, după acalmia iniţială,
consecinţele sînt dezastruoase. Jules, care se simte neglijată
de Nic, începe să se culce cu Paul, care se îndrăgosteşte
de ea, considerînd-o femeia alături de care ar putea începe
o viaţă nouă. La rîndul lor, puştii îşi schimbă
comportamentul faţă de prieteni şi de mamele lor, dar descoperă
că nici lumea lui Paul nu este atît de frumoasă cum pare...
Spre deosebire de unele filme americane
„independente“ din ultimii ani, prezentînd familii
disfuncţionale care devin unite după întîmplările
trăite împreună (cel mai bun exemplu e Fiecare se crede
normal/Little Miss Sunshine), aici familia pare „bine mersi“ la
început, cel puţin pînă la apariţia elementului de
disoluţie. Momentele comice din prima parte, în care se
confruntă două concepţii de viaţă diferite, sînt
savuroase, datorită dialogurilor sclipitoare şi a actorilor care se
simt, vizibil, excelent în rolurile lor. Însă filmul
pierde treptat din suflul comic, iar accentele dramatice se
înmulţesc. Ceea ce n-ar fi rău, dacă mesajul transmis n-ar
fi unul tezist. „Intrusul“ Paul este înfierat şi alungat
din viaţa copiilor (în urma sa nu mai rămîne decît
o pălărie aruncată undeva printre bagajele lui Joni, care se mută
într-un campus universitar), deşi vina nu-i aparţine în
exclusivitate; explicaţia este că, în sistemul de valori
tradiţionale al Americii, familia (fie ea şi homosexuală, de
dragul corectitudinii politice, fie ea şi în criză, de dragul
conflictului dramatic) rămîne pe primul loc. Chiar dacă se
termină puţin mai tîrziu decît ar fi trebuit (iar
finalul „fericit“ nu se potriveşte deloc cu ce văzusem pînă
la el), Copiii sînt bine mersi este un film agreabil, ba chiar
unul mai original – cel puţin prin subiectul abordat – decît Discursul regelui.
Ajunsă la a patra nominalizare la
Oscar, Annette Benning (care se va număra şi printre prezentatorii
premiilor) are mari şanse de a primi acum, în faţa lui
Natalie Portman, statueta pe care ar fi meritat-o mai degrabă pentru American Beauty. Iar Julianne Moore, care nu se lasă deloc eclipsată
de partenera sa mai vîrstnică, ar fi meritat şi ea să intre
în cursa pentru premiul Academiei Americane. Cît despre
celelalte trei nominalizări, deşi Mark Ruffalo este o surpriză
plăcută (pentru prima dată după Zodiac al lui David Fincher),
consider că filmul ar mai putea obţine doar premiul pentru
„Scenariu original“, categorie unde, în ultimii ani, au
triumfat producţii precum Fiecare se crede normal sau Juno.
Deocamdată, pînă pe 27 februarie, şi alte filme nominalizate
la Oscar aşteaptă să fie lansate pe marile noastre ecrane.
VIDEO trailer Discursul regelui - The King’s Speech
VIDEO trailer Copiii
sînt bine mersi - The Kids Are All Right
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters