Acum 1000
de ani, diavolul l-a întrebat pe Dr. Parnasssus: „Ce faceţi voi aici?“, iar
acesta i-a răspuns: „Spunem povestea care susţine universul, povestea fără de
care nimic nu ar mai exista“. Astfel a început războiul dintre Dr. Parnassus
(Christopher Plummer) şi diavol (Mr. Nick). Argumentele domnului Nick (Tom Waits)
erau necesitatea pericolului şi a fricii, frumuseţea nesigură a ignoranţei –
calea raţiunii. De partea cealaltă, Dr. Parnassus susţinea puterea imaginaţiei,
capabile să transforme şi să ilumineze vieţile oamenilor. Iată pretextul
perfect pentru ultimul film al lui Terry Gilliam, The Imaginarium of Dr.
Parnassus, peliculă ce marchează noua colaborare a regizorului lui Brazil cu
Charles McKeown, co-scenaristul filmului Aventurile baronului Munchausen
(1988). În mitologia greacă, Parnassus era muntele sacru al lui Apolo şi al
Muzelor, locul unde zeul soarelui i-a dăruit lui Orfeu lira magică, marcînd
astfel naşterea artei şi a poeziei sub semnul inspiraţiei divine. Prin Dr.
Parnassus regizorul lui Fear and Loathing in Las Vegas se întoarce cu o nouă meditaţie
asupra sensului imaginaţiei în lume.
Pariul cu
diavolul este cîştigat în primă instanţă de către Dr. Parnassus, căruia –
printr-o aluzie la Faustul lui Goethe – i se îndeplineşte dorinţa cea mai
arzătoare, posibilitatea de a trăi veşnic, dar şi de a purta „povara
nemuririi“. Lucrurile se complică atunci cînd aflăm că diavolul l-a lăsatsă cîştige pe Dr. Parnassus tocmai pentru a-l
prinde în capcană mult mai tîrziu. Preţul aroganţei este plătit de acesta
atunci lumea întoarce spatele visului şi imaginaţiei, devotîndu-şi viaţa unei
lumi pragmatice şi utilitare. Poveştile sale nu mai sînt ascultate de nimeni.
Imperiul imaginaţiei şi stăpînul acestuia cad pradă uitării în epoca
modernă.După mai multe secole de la
primul pariu cu diavolul, Dr. Parnassus o întîlneşte pe cea care avea să-i fie
iubirea vieţii şi mama fiicei sale, Valentina (Lily Cole). Astfel, Dr.
Parnassus face un alt pact cu diavolul, de data aceasta pentru darul tinereţii
în schimbul primului născut care, la împlinirea vîrstei de 16 ani, va deveni
proprietatea diavolului. Valentina se apropie de vîrsta fatală. Pentru a nu o
pierde în mîinile diavolului, Dr. Parnassus face încă un pariu cu acesta pentru
a-şi salva fiica. Cel care cîştigă primul cinci suflete este învingător. Intră
în scenă Tony (Heath Ledger), cel căruia Parnassus îi promite mîna fiicei sale
în schimbul ajutorului dat în competiţia sa cu diavolul. Războiul veşnic dintre
imaginaţie şi raţiune continuă. Dr. Parnassus, stăpîn pe imaginaţia oamenilor,
trebuie să cîştige sufletele acestora. Spectacolul ambulant al doctorului
Parnassus are loc în Londra zilelor noastre, acesta fiind ajutat de cei doi
aghiotanţi, piticul Percy (Verne Troyer) şi Anton (Andrew Garfield), a cărui
dragoste nemărturisită faţă de Valentina îl face să intre în competiţie cu Tony
penru a-i cîştiga inima.
Graniţa
dintre lumea reală şi Imaginarium, limita dintre lumea pragmatică şi lumea
imaginaţiei este reprezentată de o oglindă prin care muritorii trec pentru a-şi
trăi visele. Accesul către Paradis are preţul său. Cei care intră în
Imaginarium trebuie să facă o alegere între viaţa pragmatică a prezentului şi
viaţa veşnică a imaginaţiei. Sînt astfel invocate figurile tragice ale
prinţesei Diana, Rudolf Valentino şi James Dean care, deşi au trăit o viaţă scurtă,
sînt nemuritori în memoria celor care i-au admirat.
Rezultatul
acestei intrigi tipice pentru imaginarul lui Terry Gilliam este o serie de
imagini din instrumentarul suprarealist. Onirismul, imaginaţia copilăriei,
erotismul convulsiv, toate colaborează pentru a ilustra lecţia regizorului care
pare a ţese o pledoarie pentru imaginaţie ca realitate răsturnată şi opusă
lumii contemporane.
The
Imaginarium of Dr. Parnassus oferă spectatorului o lecţie mult mai complexă.
Realitatea propusă de Terry Gilliam nu pare a fi complet imaginară. Ficţiunile,
invenţiile par a fi cele mai autentice creaţii. Invenţiile sînt cele care ne
ajută să trăim, ficţiunile sprijină lumea în care trăim. Semnificativă mi se
pare plasarea acţiunii în Londra actuală. În loc de a ţese o ţară a minunilor
în genul lui Lewis Carrol, Gilliam pare a opta pentru oglinda purtată de-a
lungul unui drum. Ceea ce putem vedea în acea oglindă este însă o extensie a
domeniului imaginaţiei fără a întîmpina limitele impuse acesteia de lumea
modernă. S-a vorbit mult de un vocabular vizual caracteristic lui Terry
Gilliam, un fel de a vedea ce nu poate fi dublat de un alt regizor. Nu cred,
însă, că se poate vorbi de un stil inconfundabil al lui Terry Gilliam, mai ales
dacă vom contempla diversitatea tematică a filmelor sale.
Se pare
că Muzeul Copilăriei aflat la Londra i-a oferit regizorului inspiraţia pentru
scenele pline de prospeţime generate de Imaginarium. Tot acolo a văzut şi
modelele teatrelor victoriene trase de cai, obiecte de jucărie ce aveau să-i
ofere inspiraţia pentru spectacolul ambulant cu care Dr. Parnassus cutreieră
lumea pentru a răspîndi comorile imaginaţiei. Rezultatul este o explozie
vizuală ce aminteşte de scena de vis de la începutul filmului lui Fellini (unul
dintre reperele recunoscute de Gilliam), Otto e Mezzo, în care omul eliberat de
constrîngerile raţiunii poate zbura liber deasupra unui peisaj urban.
Structura
tipică pentru doctorul Par-nassus este destul de simplă: de fiecare dată cînd
intri în Imaginarium, vei avea în faţa ochilor o lume nemaivăzută, întotdeauna
altfel, capabilă să recreeze şi să remodeleze realitatea, pentru ca apoi să
poţi ieşi fără a fi nevoit să dai explicaţii raţionale pentru ceea ce ţi s-a
întîmplat. De altfel, bătrînul Dr. Kant (mai degrabă de partea diavolului în
povestea lui Terry Gilliam), care în a sa Critică… explora posibilităţile
înţelegerii umane, folosea expresia ens imaginarium pentru a descrie timpul şi
spaţiul pur, două dintre condiţiile esenţiale ale imaginaţiei.
Deşi
interiorul imaginaţiei lui Terry Gilliam nu are nimic din hiperrealismul cu
care ne-au obişnuit filmele hollywoodiene, realitatea propusă de acesta capătă
credibilitate prin interpretarea genială a lui Heath Ledger (aflat din păcate
la ultima sa reprezentaţie, actorul murind în timpul filmărilor). Soluţia
aleasă de regizor se dovedeşte a fi deosebit de inspirată. Johnny Depp, Jude
Law şi Collin Farrell, ca ipostaze ale personajului Tony în Imaginarium,
cuceresc publicul prin diversitatea măştilor unui personaj ce întruchipează totalitatea
inepuizabilă a imaginarului din toate timpurile.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters