OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Evenimentul anual organizat de Asociaţia One World Romania şi de Centrul Ceh din Bucureşti era deja o piesă de rezistenţă a peisajului festivalier din Capitală. Anul acesta, el şi-a depăşit performanţele anterioare la toate capitolele (filme, invitaţi, dezbateri, spectatori etc.), reuşind din nou să provoace, prin intermediul documentarelor, societatea civilă la discuţii pe marginea unor probleme fierbinţi.

Regizorul Alexandru Solomon, fost director artistic, a preluat funcţia de director al festivalului de la Monika Stepánová, cea care condusese Centrul Ceh pînă anul trecut şi care iniţiase aducerea conceptului „One World“ de la Praga la Bucureşti. Cineastul documentarist român s-a achitat cu brio de misiune, fiind sufletul festivalului, prezent la aproape toate proiecţiile şi evenimentele din program şi participînd activ la discuţiile de după filme (unul dintre atuurile importante ale One World Romania), după ce tot el realizase selecţia celor 36 de documentare (majoritatea lungmetraje) prezentate la actuala ediţie.

Filmele au fost împărţite în cinci secţiuni, dintre care doar una de tradiţie pentru One World Romania – „Cum se (re)scrie istoria“. Celelalte patru – „Ce ai face pentru bani?“, „Oraşe în criză“, „Violenţa ca acasă“ şi „Intoleranţa noastră cea de toate zilele“ – au propus subiecte şi abordări incitante, prin intermediul unor documentare notabile, cele mai multe selecţionate şi premiate la importante festivaluri specializate.

Violenţa ca normă

Kim Longinotto, documentaristă britanică recunoscută pentru tenacitatea cu care investighează discriminările şi persecuţiile la care sînt supuse femei din diverse părţi ale lumii, a revenit în programul „One World Romania“, după ediţia din 2009, cu cel mai nou film al ei. Protagonista din Sariuri roz (Pink Saris, 2010) este Sampat Pal, o femeie luptătoare, care, după ce şi-a părăsit familia, a devenit un model şi o vedetă pentru femeile din statul indian Uttar Pradesh; ea şi adeptele ei ies în evidenţă prin sariurile de un roz provocator pe care le poartă. Camera, manevrată de regizoare, o urmăreşte pe Sampat interacţionînd cu patru tinere victime, care o percep ca pe ultima lor speranţă. Poveştile lor sînt specifice societăţii tradiţionaliste indiene. Sampat se bate îndîrjit pentru femeile care au nevoie de sprijinul ei, însă, atunci cînd victima este fiica sa vitregă, abuzată de socri, filmul ia o turnură surprinzătoare...

Violenţa împotriva femeilor este la ordinea zilei şi în familiile imigranţilor turci din Germania, după cum o dovedeşte scurtmetrajul polonez Mica mireasă (Little Bride, 2010) de Lewslaw Dobrucki. Filmul nu este doar un documentar-confesiune despre o femeie care a fost obligată la 13 ani să se mărite cu vărul ei şi să se mute din Turcia în Germania, ci şi un film-colaj inedit. Protagonista reuşeşte să fugă din casa în care este bătută şi abuzată repetat, însă viaţa ei rămîne în pericol. După cîţiva ani, acceptă să-şi spună povestea în faţa camerei de filmat, iar regizorul îi protejează identitatea printr-un montaj inteligent, care potenţează efectul emoţionant al mărturiei.

Tulburător este şi documentarul Agnus Dei (Agnus Dei: Cordero de Dios, Mexic-Franţa, 2010), în regia Alejandrei Sánchez, care este bazat tot pe o confesiune. Ca băiat de altar, Jesús a fost abuzat sexual, încă de la vîrsta de 11 ani, de către părintele Carlos, apropiat al familiei, care era pentru el „mai tată decît tatăl“. La maturitate, protagonistul nu-l poate uita pe bărbatul care i-a răpit copilăria şi care este încă prezent în visele sale. Pentru el, confesiunea are şi rol de terapie, iar confruntarea cu părintele Carlos este absolut necesară. Cînd aceasta se produce, într-un final, rezultatul este o secvenţă, filmată cu camera ascunsă, absolut terifiantă. Documentarul, în care Alejandra Sánchez foloseşte ficţionalizări, animaţii şi multă muzică ilustrativă, vorbeşte nu doar despre o practică răspîndită în Mexic, ci şi despre probleme delicate precum complicitatea dintre justiţie şi Biserica Catolică.

Dezbateri bine-venite

Filmul Videocraţie (Videocracy: Basta apparire, Suedia-Danemarca, 2009) al regizorului Erik Gandini, originar din Italia, a fost pentru mine o revelaţie. Documentarul debutează cu imagini alb-negru dintr-un vechi show popular al televiziunii „preşedintelui“ (Berlusconi, desigur), în cadrul căruia telespectatorii care interveneau prin telefon şi răspundeau corect la întrebări de cultură generală erau răsplătiţi cu un spectacol ad-hoc de striptease. Acesta a fost punctul de plecare al unei adevărate „revoluţii culturale“ (după cum o numeşte Erik Gandini): după 30 de ani, „preşedintele“ deţine un imperiu media, care a subjugat minţile şi inimile majorităţii italienilor. Dictatura imaginilor/ impresiilor (regula de bază: nu apari pe sticlă, nu exişti) şi cultura banalităţii (care, deşi se autoprezintă drept inofensivă, este nocivă şi de-a dreptul sinistră) ne sînt prezentate prin intermediul unor personaje excelent alese, care îl şi portretizează pe liderul Berlusconi – „videocraţia“, acest Disneyland pentru adulţi, reprezintă, ni se sugerează, o extensie a personalităţii „naturale“ a „preşedintelui“. Dintre subiecţii intervievaţi, merită menţionaţi influentul impresar de televiziune Lele Mora, care se îmbracă în alb, trăieşte într-o luxoasă vilă albă şi ascultă cu plăcere imnuri mussoliniene la telefonul mobil, şi Fabrizion Corona, un paparazzo devenit vedetă, care se consideră un Robin Hood modern (fură de la bogaţi pentru propriul uz). Videocraţie este un film fascinant şi totodată teribil, interzis de televiziunile italiene, dar lansat cu succes în cinematografe şi pe DVD.

Pornind de la acest documentar (inclus în secţiunea „Ce ai face pentru bani?“ a festivalului), Teatrul Arca, din incinta clubului La Scena, a găzduit o dezbatere cu tema „Televiziunea, puterea şi poporul“, moderată de către Mircea Toma (ActiveWatch). Invitatul special a fost chiar regizorul filmului, Erik Gandini, care şi-a expus ideile despre „videocraţie“ cu persuasiune şi umor. Dezbaterea, în cadrul căreia s-au făcut numeroase comparaţii între Italia şi România, între Berlusconi şi „berlusconii“ noştri, a reprezentat un prilej oportun de a vorbi despre manipularea prin mass-media, despre „societatea TV“, dar şi despre filmul documentar contemporan.

O altă dezbatere interesantă, cu evidenţierea inevitabilelor similitudini dintre privatizarea frauduloasă şi corupţia endemică din industriile cinematografice sîrbească şi românească, a fost provocată de Centrul pentru spălat filme (Serbia, 2010) de Srdan Knezevic (mai interesant ca document decît ca film de cinema), programat în ultima zi a festivalului. Prezentînd proiecţia, Alexandru Solomon a remarcat că Florin Iepan îi spusese de mulţi ani că trebuie făcut un documentar despre CNC şi situaţia cinematografiei autohtone, dar că regizorul sîrb, invitat al festivalului, le-a luat-o înainte.

Un final incendiar

Documentaristul Florin Iepan a fost şi cel care a încheiat în forţă festivalul, prezentînd un trailer de vreo zece minute al noului său film, Odessa, şi regizînd subtil o dezbatere memorabilă, de aproape două ore, pornind de la acesta. A fost primul work-in-progress prezentat de One World Romania, iar impactul iniţiativei a întrecut toate aşteptările. Trailerul ne-a prezentat un fel de Michael Moore al României (acelaşi Florin Iepan), care, după ce în 2006 a primit oferta de a realiza un documentar de televiziune (pentru programul „Mari români“) despre mareşalul Ion Antonescu, a descoperit, documentîndu-se, că protagonistul filmului său, pe care anterior îl considerase un erou, este, de fapt, responsabil de moartea a peste 300.000 de civili, majoritatea evrei şi romi din România şi Ucraina. Deranjat de indiferenţa populaţiei cu privire la aceste crime, regizorul-personaj decide să facă un film documentar şi/sau o campanie de conştientizare despre un moment întunecat din istoria recentă a României: masacrul de la Odessa, din octombrie 1941 (peste 22.000 de oameni, mai ales evrei ucrainieni, au fost ucişi din ordinul direct al lui Antonescu). Însă toate eforturile sale de a-i convinge, în mînă cu Raportul Elie Wiesel (act devenit oficial în 2004), pe reprezentanţii instituţiilor Statului de necesitatea asumării responsabilităţii (România fascistă este, în opinia autorului-narator, o „operă colectivă“) se lovesc de un zid al tăcerii.

La One World Romania, Florin Iepan a apărut în faţa unei săli arhipline jucînd rolul regizorului aflat în impas. Cum să continue acest documentar, pentru care a strîns deja 60 de ore de material filmat? Cum l-ar putea ajuta cei din public, cineaşti şi nu numai, să ducă la capăt acest proiect, făcînd ceea ce n-au fost în stare să facă instituţiile Statului? Iar dezbaterea, moderată de jurnalistul Cristian Ghinea, s-a aprins rapid. Unii vorbitori i-au oferit sugestii lui Florin Iepan (printre cei mai apreciaţi documentarişti români pe plan internaţional) cum să-şi facă filmul, alţii au venit cu completări şi rectificări, ba chiar a intervenit un domn care a declarat că, la şapte ani, pe cînd locuia în Odessa (ca fiu al unui funcţionar român), văzuse convoaiele cu viitoarele victime şi simţise, în zilele de după masacru, „duhoarea cumplită de carne arsă“. Dar lovitura de teatru a serii – şi chiar a festivalului – a fost realizarea faptului că întreaga dezbatere a fost înregistrată de colaboratorii lui Florin Iepan şi că secvenţe din ea pot fi folosite în viitorul film Odessa. Un final apoteotic pentru One World Romania – un eveniment cinematografic, care a examinat, timp de şase zile, nu doar (ne)respectarea drepturilor omului, ci şi starea actuală şi perspectivele filmului documentar.