FILM. Eroi și erori

Autor: Ileana BÎRSAN | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cetățeanul Ion I. Ion nu și-a închipuit niciodată că viața lui va fi un lung șir de greșeli, compromisuri și neputințe, mai cu seamă că intențiile sale erau dintre cele mai bune.

Nu înțelege de ce soția lui încă nu-i adresează nici un cuvînt, deși au trecut șase ani de cînd și-a turnat fiul la miliție, pentru că intenționa să fugă din țara lui Ceaușescu. Nu înțelege nici de ce fiul său, acum medic în Canada, refuză să vorbească cu el la telefon și nici de ce nu acceptă să se întoarcă în țară pe un post similar. Pensionarul Ion I. Ion așteaptă cu emoție fiecare pensie, din care refuză să-și plătească întreținerea, și speră, încă, să fie invitat la o partidă de rummy cu soția și prietenele sale.

Dar iată că nedreptățitul Ion I. Ion primește din partea președinției o medalie comemorativă pentru fapte eroice în cel de-al Doilea Război Mondial, o adevărată minune pentru bietul bătrîn. Circumspect la început, pentru că eroismul este o chestiune discutabilă chiar și pentru conștiința și memoria lui, Ion începe să cerceteze în stînga și-n dreapta, de la autoritățile care au emis această decizie, pînă la foștii colegi de arme și scrisorile de pe front adresate soției. Deși este doar o medalie comemorativă (a cărei prezență este însoțită dibaci în două momente esențiale de strigătul surd al cumpărătorilor de „Fiare vechi!“), onoarea lui Ion va fi reevaluată grație acestui obiect, care capătă puteri magice în lumea lui mică și ostilă. Onoarea bătrînelului este condiționată de medalia comemorativă, pe care, din pricina înălțimii momentului istoric sau dintr-o confuzie, continuă să o numească „de onoare“. Trebuie să fi făcut ceva eroic, dacă este medaliat. Acesta este mecanismul suficient și eliberator prin care cetățeanul marginal începe, încet, încet, să-și recapete autoritatea domestică și respectul printre vecinii care, pînă mai deunăzi, îl făceau de rîsul blocului pentru că e rău platnic, iar pentru copiii din cartier chiar are aura unui mic erou.

Și cum o minune nu durează decît trei zile, medalia trebuie returnată, pentru că „s-a greșit andrisantul“ și, în consecință, lumea mare și prietenoasă este pe punctul de a se nărui definitiv. Fără medalie, își riscă onoarea, mai ales acum cînd fiul său vine în vizită în țară, împreună cu soția și copilul.

Construit la milimetru de către scenaristul Tudor Voican, condus cu măsură și cu finețe de către regizorul Călin Peter Netzer și interpretat fabulos de către Victor Rebengiuc, personajul din Medalia de onoare are nuanțe și accente care nu lasă spectatorului loc de acuze irevocabile sau de hohote de rîs. Pe drumul de la rezerva de la început, trecînd prin mîndria expusă și pretențiile vocale, Ion intră în pielea personajului disperat și rătăcit care-și merită medalia, deci își merită onoarea. Dacă la începutul poveștii medalia placată cu aur nu valorează decît cîteva parale, la finalul filmului ea valorează cît o viață, pe care, cu orice preț, trebuie să o păstreze.

Onoarea cetățeanului Ion I. Ion este la vedere, trebuie expusă, mai întîi ca el însuși să se convingă că există, apoi pentru ca ceilalți să se comporte în consecință. Atunci cînd onoarea este smulsă din piept, fie că este joaca destinului sau joaca nepotului său, Ion reacționează inadecvat și ridicol, dar uman, tocmai pentru că minciuna a reușit să copleșească realitatea.

Medalia devine piatră de încercare și prilej de poticnire, pentru că, din punctul lui de vedere, noua lui viață și noul său statut gravitează în jurul acestui obiect cu puteri tămăduitoare. Scena finală, care seamănă cu scena mesei din 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, regizat de Cristian Mungiu, însă fără să aibă aceeași semnificație și fără să deranjeze absolut deloc, încremenește pe chipurile tatălui și fiului acum unul lîngă altul, fără să rostească multe sau mari cuvine, ci într-un prelung schimb de priviri, timp în care medalia apare și dispare într-o joacă de copil. Și atît.

Filmul realist al lui Netzer traversează cu umor o dramă. Umorul este o piesă importantă pentru întreg constructul pentru că intervine acolo unde drama s-ar fi putut transforma într-o lamentație socio-politică, despre sistem și funcționari, și pentru că impune o dinamică adecvată atunci cînd ritmul ar fi lîncezit monoton către o melodramă. Într-o poveste în care se chestionează problemele de conștiință sau se dezasamblează mecanismele prin care mîndria se transformă în umilire, sau în care onoarea costă cîțiva bănuți, nu e puțin lucru ca umorul să fie fin dozat, astfel încît povestea și personajul să nu își piardă credibilitatea și sensul.

Ce dezechilibrează din autenticul pe care Netzer îl dirijează extrem de atent este muzica lui Philip Glass, recognoscibilă din filme marca Hollywood și care nu seamănă deloc cu cea din Medalia de onoare, nepotrivită tocmai pentru că dublează gros tragismul sau melancolia unor scene, iar uneori intră în contrast deranjant cu șlagărele românești care sprijină nimerit sau doar colorează cu grație spectacolul.

Fără nici o urmă de stridență sau vreo notă falsă, actorul Victor Rebengiuc petrece acest personaj cu finețe, discreție și generozitate, de la scene crude – precum cea în care află că s-a făcut o greșeală și trebuie să returneze medalia sau cea în care i se adreseză președintelui Ion Iliescu (care trebuia să fie acolo, fără nici un dubiu), în care îl asigură că l-a votat și, în final, îi încremenește excesiv un rînjet duplicitar și vinovat – pînă la scenele domestice în care replicile sale se izbesc de tăcerile soției, pe care acrița Camelia Zorlescu le punctează cu distincție și cumpătare. Cu alura greoaie și cu chipul care pendulează mereu între un rictus complezent și o tristețe veșnică, personajul admirabil jucat de Victor Rebengiuc este unul dintre cele mai complexe personaje din cinema-ul românesc.