FILM. Festivalul Filmului Francez 13: o ediţie norocoasă

Autor: Mihai FULGER | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

FILM. Festivalul Filmului Francez 13: o ediţie norocoasă

În perioada 26 noiembrie-3 decembrie, Institutul Francez şi Ambasada Franţei în România au organizat la Bucureşti cea de-a 13-a ediţie a Festivalului Filmului Francez. Proiecţiile s-au desfăşurat în trei cinematografe (Studio, Elvira Popescu şi Europa), iar o parte dintre filmele selecţionate (35 de lungmetraje şi 27 de scurtmetraje în total) urmează să mai fie prezentate la Iaşi, Cluj şi Timişoara.

Filmele care au deschis şi închis actuala ediţie sînt producţii intrate şi în circuitul autohton, avînd ca punct comun colaborarea cinematografică franco-română. Primul, Cenuşă şi sînge/Cendres et sang (coproducţie Franţa – România – Portugalia, 2009), reprezintă debutul regizoral al lui Fanny Ardant şi, din nefericire, o dovadă că nu întotdeauna marii actori sînt şi mari regizori. Cu un scenariu inspirat de eseul Eschyle ou le grand perdant (1985) al lui Ismail Kadare, Cenuşă şi sînge a fost filmat în România, iar printre interpreţi îi recunoaştem pe Olga Tudorache, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu sau Tudor Aaron Istodor. Fanny Ardant ne propune un ghiveci indigest de simboluri şi credinţe, legi nescrise şi ritualuri ancestrale, camuflat într-o crudă poveste de familie, plasată într-un timp şi spaţiu nedefinite. Pe scurt, un film dătător de migrene. Al doilea, Concertul/Le Concert (Franţa – România – Italia – Belgia, 2009) de Radu Mihăileanu, este, în schimb, un film de public, al cărui autor foloseşte inteligent stereotipuri etnice, stratageme narative şi teme personale, pentru a ne amuza, surprinde şi, în final, emoţiona.

Festivalul a inclus trei portrete, dintre care două dedicate unor actori (Charlotte Gainsbourg şi Charles Berling). Regizorul aflat în prim-plan anul acesta, cu patru titluri inedite (dintre care un film-omnibus şi un documentar regizat împreună cu fiul său), a fost Bertrand Tavernier. Mi-a atras atenţia cel mai recent film de ficţiune al său, Obsesii din trecut/In the Electric Mist (SUA – Franţa), care a avut premiera în competiţia Berlinalei 2009. Este o ecranizare după un roman de James Lee Burke, din seria ce-l are ca protagonist pe Dave Robicheaux, detectiv cu metode neortodoxe din New Iberia (statul Louisiana) – rol pe care Tommy Lee Jones îl preia cu succes de la Alec Baldwin. De data aceasta, detectivul vînează un asasin în serie care violează şi mutilează femei tinere, încercînd să descopere legătura dintre aceste crime bestiale şi cadavrul descompus al unui negru înlănţuit, descoperit într-o mlaştină. Tavernier surprinde foarte bine, cu note de realism magic, atmosfera unui orăşel sudist în care persistă amintirea coloniştilor francezi şi a conflictelor interrasiale.

Anul acesta, organizatorii festivalului au colaborat pentru prima dată cu cele mai importante cinecluburi din Bucureşti, oferind publicului două programe speciale remarcabile. Mai întîi, în cadrul seriei „Carte blanche à...“/ „Mînă liberă lui...“, cineclubul „Film Menu“ (care editează şi singurul periodic de cinema din România, purtînd acelaşi titlu) a prezentat trei mari filme de autor, greu accesibile pentru cinefilii autohtoni: Călătoria balonului roşu/Le Voyage du ballon rouge (2007) de Hou Hsiao-hsien, Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles (Belgia – Franţa, 1975) de Chantal Akerman şi Viaţa mea sexuală… sau cum am ajuns la divergenţe/Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) (1996) de Arnaud Desplechin. Primul, o comandă a celebrului Musée d’Orsay pentru un reprezentant major al Noului Val din Taiwan şi, în acelaşi timp, un omagiu adus scurtmetrajului clasic Balonul roşu/Le Ballon rouge (1956) de Albert Lamorisse, este o veritabilă lecţie de Cinema. Regizor cu sclipiri de geniu, Hou Hsiao-hsien s-a bazat foarte mult pe improvizaţie, beneficiind şi de o distribuţie excelentă, în frunte cu Juliette Binoche.

Fluiditatea filmului izbuteşte să re-dea fluiditatea vieţii, iar camera, care se mişcă liber şi totodată precis, pare a avea o minte proprie. Jeanne Dielman… este un film curajos şi influent, ce ne prezintă două zile şi jumătate din viaţa unei frumoase văduve, nevoită să se prostitueze pentru a-şi întreţine fiul de 16 ani. Singurul lucru care m-a deranjat a fost discrepanţa dintre realismul ce tinde către obiectivitatea documentarului şi artificialitatea puţinelor dialoguri, rostite prea teatral. În rest, acest film cu tentă feministă, care experimentează cu timpul cinematografic, m-a fascinat, cadru cu cadru, pînă la finalul previzibil, dar şi inevitabil. La rîndul său, cineclubul „NexT“, moderat de criticul Andrei Gorzo, ne-a prilejuit întîlnirea cu un autor incomod, dar important.

Recomandat de cineastul Radu Igazság, Piotr Kamler este un artist plastic originar din Polonia, convertit la filmul de animaţie la Paris. Începînd cu anii ’60, el a colaborat cu Oficiul de Radio-Televiziune Franceză (ORTF), apoi cu studioul de specialitate „aaa“, la importante cercetări audiovizuale, explorînd limitele figurativului şi ale narativului. Cele cinci scurtmetraje şi lungmetrajul Chronopolis (1982), incluse în selecţia cineclubului, ne-au revelat o operă originală, prea puţin cunoscută la noi.

Alte noutăţi notabile ale Festivalului Filmului Francez au fost cele trei calupuri de scurtmetraje semnate de mari regizori şi „Noaptea fantastică“, prin care s-a continuat „Noaptea suspansului“ de la ediţia precedentă. Graţie unui program mereu surprinzător, festivalul rămîne unul dintre principalele evenimente cinematografice ale sfîrşitului de an.

Recomanda articolul prin: