OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dragă Dinu Tănase, festivalurile noastre de film sînt nu atît numeroase, cît extrem de inegale calitativ. Ele sînt totuşi finanţate de CNC cu egală consideraţie, ca şi filmele de la antipozii Noului Val. Cu ce confirmări sau noutăţi ne întîmpină ediţia a treia a IPIFF-ului (Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi) de la Mamaia-Constanţa (14-20 iulie a.c.), în reforma (rara avis!) pe care a marcat-o de la început, faţă de antecedentele aceluiaşi festival?

Asistăm la o maturizare a instituţiei festivalurilor, într-o cinematografie în care dialogul profesional străluceşte prin absenţă?

S-au produs oricum unele clarificări, urmînd ca fiece festival să se dezvolte în felul său. Dar e foarte greu să faci un festival de film la noi: multe forţe angrenate, descoperirea şi activarea surselor de finanţare. E un alt fel de a produce film, cu proceduri similare: primeşti o parte din fonduri de la CNC, iar în rest trebuie să obţii alte finanţări însemnate – judeţene, locale, private, de la tot felul de factori interesaţi. Am şi propus ca întîlnirea „festivaliştilor“ să se permanentizeze şi să fie itinerantă, găzduită în fiecare an în altă parte.

O competiţie a competiţiilor sau un colocviu al festivalurilor, în care IPIFF-ul îşi va preciza un profil anume?

Dar producătorii mai mult sau mai puţin consacraţi n-au şi ei nevoie de un training?

La conferinţa de presă de la Bucureşti, ai reluat deviza pe care o discutam anul trecut, „Toleranţă şi respect“, cu obiecţia din parte-mi că parcă ar lipsi un al treilea termen: „ ...în profesionalism“ sau „cu simţul măsurii“. Fiindcă am văzut cu acelaşi prilej un documentar-remember al primei ediţii IPIFF, în care m-au frapat cîteva lungi discursuri ale unor contra-performeri, printre care realizatorul unui film neprofesionist, nici pînă azi lansat în premieră publică, şi altul, care-şi intitulase opul Happy End, programat să încheie... nefericit festivalul.

Toleranţă şi respect între generaţii, noi asta vrem să propunem. Discutăm multe chestiuni de interes comun, fără însă ca IPIFF să se vrea o goarnă a producătorilor – nu ne ocupăm de trîmbiţarea unor reţete. Discutăm între noi ce s-a mai întîmplat de la un an la altul, ce pericole ne pasc, ce iniţiative se ţes în jurul nostru, dacă se pregăteşte un nou proiect de lege a cinematografiei, dacă s-au modificat regulamente asupra cărora n-am fost întrebaţi...

Nu există şi nişte imperative ale autoconservării, fiindcă uneori avem impresia că unii merg împotriva propriilor interese, spre catastrofe anunţate?

Training-ul mai  important decît competiţia

Prezentăm nu mai puţin de 12 avanpremiere, dintre care lungmetrajele româneşti de ficţiune Călătoria lui Gruber de Radu Gabrea, Dincolo de America de Marius Barna, Elevator de Gheorghe Dorobanţu, Întîlniri încrucişate de Anca Damian, Tache de Igor Cobileanschi.

Va fi – ca să ne întoarcem la ideea iniţială – imaginea extremei inegalităţi a producţiei în curs, ajutîndu-ne să reconştientizăm starea de fapt, prin filme văzute şi la TIFF-ul clujean.

Plus competiţia facultăţilor de film din Bucureşti, Cluj, Iaşi, dar şi a unor şcoli de film din Bulgaria, Germania, Slovenia. Sînt obiective care converg în sensul formativ, pentru ca IPIFF-ul să-şi afirme specificul lui, cum TIFF-ul are statutul lui – al celui mai mare festival de film din ţară –, cum Anonimul de la Sfîntu Gheorghe-Deltă e bine definit, ca şi NexT-ul bucureştean, ca şi ASTRA-FilmFest-ul de la Sibiu sau Alternative de la Tîrgu Mureş. Fiecare festival trebuie să aibă rostul lui aparte. Altfel, numai de dragul de a face un festival, luînd „bani de la contribuabili“, nu se poate.

Departe de sindromul covorului roşu

La Sfîntu Gheorghe-Deltă, locul însuşi, natura înconjurătoare sugerează – aşa zicînd – şansa unei continue creşteri, prin aluviunile Dunării care extind mereu spre Est teritoriul patriei. La ediţia 20 vom avea, în mod sigur, mult mai mult pămînt la dispoziţie. Serios vorbind, continuăm definirea de sine a festivalului, prin construcţiile sale, cu soluţii şi într-un stil care să nu afecteze mediul, dimpotrivă, adaptîndu-ne la natura şi liniile lui.

Printre mefienţii primei ediţii, s-a auzit şi această obiecţie, că modernul Sat al filmului atentează la corola de minuni a Deltei.

E-adevărat că am construit vile de patru stele şi minicomplexul sălilor de proiecţie cu tehnologii avansate, dar noi le spunem tot timpul invitaţilor că încercăm să ne depărtăm de „sindromul covorului roşu“.

Am remarcat, totuşi, şi un imperativ al ţinutei, presupus de calitatea tuturor dotărilor şi finisajelor. Îmi amintesc de ţinutele de gală ale primei ediţii. IIFF nu-i un festival al elitei cineaste, cu 100-200 de invitaţi aleşi pe sprînceană din ţară şi străinătate?

Dialogul elitei cineaste cu cinefilii avizaţi

Festivalul aşa a început, fiind al Filmului Independent, şi aşa va continua. Drept să-ţi spun, nici nu-i foarte greu. Fiindcă venim în întîmpinarea publicului prea saturat de un anumit tip de cinema şi dornic să vadă altceva. Nu neapărat lucruri elitist-absconse. Nu sîntem la Rotterdam şi nici la Sarajevo, dacă n-ar fi decît pentru faptul că avem mult mai puţine ediţii la activ, spre a nu pomeni de fondurile cu care un festival precum cel din Rotterdam e în măsură să descopere şi să impună noi cineaşti. Urmărim şi noi însă un cinema diferit de filmul de acţiune, diferit de spectacularul ultratehnologic, preponderent american.

Şi care ar fi definiţia IIFF Anonimul, ajuns la a cincea ediţie?

Am şi început, concret, această definiţie. Mergem pe aceeaşi „reţetă“, ca să spun aşa, de a aduce filme care să provoace întru cîtva gustul comun, să putem testa reacţia publicului la filmele mai puţin obişnuite din competiţie şi din afara ei.

Cîte filme intră în competiţie anul acesta?

Sînt nouă filme în competiţie.

La ediţiile în care selecţioner a fost Alex. Leo Şerban, nu erau la un moment dat cîte 11 lungmetraje în competiţie?

Pe partea de film românesc, cel mai incitant eveniment cred că va fi proiectarea unui film-colaj inedit al lui Gabriel Achim, ca producător executiv, care a reunit şapte regizori foarte tineri (Gabriel Achim însuşi, Alexandru Mavrodineanu, Ciprian Alexandrescu, Ivo Baru, Cătălin Leescu, Paul Manolescu şi Sorin Damian), fiecare cu cîte un episod în tratarea unei teme unice, care dă şi titlul filmului: Un bărbat urmăreşte o femeie.

Ar fi un fel de Noul Val – partea a III-a?

Da, Gabriel Achim ne spunea că, în mod voit, el nu s-a dus spre regizorii deja cunoscuţi, afirmaţi, premiaţi ş.a.m.d.

Ce crezi despre întîlnirea „festivaliştilor“ iniţiată de Dinu Tănase la IPIFF 3 – Mamaia?

Ideea e foarte bună, fiindcă nu există o concurenţă între festivalurile bine făcute. Singura „competiţie“, total neloială, este între festivalurile serioase şi cele în care judecata publicului, e nevoită să reclame respectarea programului anunţat, a sălilor, a invitaţilor, a publicului în ultimă instanţă.

„Respectul publicului“ din sălile goale, cum s-a întîmplat la ultimul festival bucureştean?!

Astea cu „sala goală“ nu prea-s în regulă.