OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista o stare cinefila incercata cu predilectie la festivalurile de film necompetitive, cum sint cele girate anual de oficiile culturale ale ambasadelor. Liberi de amenintarea palmaresurilor, scapati de tirania unor „care mai de care“/„care pe care“, ne lasam in voia deliciului filmic „in sine“. Nu mai primeaza grija de a stabili pe loc ierarhii si unicitati, categorisiri de gen, dramuiri de adjective sau numar de stelute. Nici daca asistam ori nu la ultimul strigat in materie, imperativul datarii la zi a productiei nu ne mai persecuta.

Revazind, de pilda, la recentul Festival al Filmului Francez bucurestean Pas sur la bouche al lui Alain Resnais (film ales si foarte bine prefatat de Cristina Corciovescu, in sectiunea intitulata simpatic-autoironic „Formidabil!“, in care si alti cinci comentatori de specialitate romani au fost selectioneri/prezentatori), mi-am amendat binisor, si anume in favoarea filmului, impresiile din urma cu citiva ani, cind opul din 2003 al protagonistului Noului Val Francez din secolul trecut a rulat in premiera la noi. Fiindca nici cronichetele de premiera nu se pot sustrage rigorilor grabite ale calificativelor ordonatoare si recomandarilor discriminatorii, inevitabile si necesare in avalansa innoirii saptaminale a repertoriului. Or, dincolo de manierismul usor desuet al remake-ului dupa un antecedent obscur din 1931, adaptind libretul unei operete, Nu pe gura – fara alt defect decit lungimea – cucereste prin reanimarea uneia dintre vocatiile uitate ale vodevilului filmic frantuzesc, caruia radicalul inovator de la cumpana anilor ’60 ii atribuie, ca octogenar valid ce este, nu doar o gratie distinsa, dar si un savuros aplomb parodic, in relatie cu yesman-ul transatlantic.

FFF – fluctuant, dar in redresare
Evolutia acestor festivaluri fara palmares, organizate aproape toate de ambasade ale tarilor europene, nu e totusi rectiliniu-ascendenta, cum lasa impresia unele declaratii diplomatice pentru presa. E uneori problematica, nelipsita de coborisuri sau sincope (ne-a surprins absenta din toamna 2007 a Festivalului Filmului Britanic, cindva performer detasat al suitei, mutat, se zice, spre inceputul lui 2008). Dar exista in mod cert un cistig in progres constant, cel putin in ce priveste productiile venite din Hexagon: numarul in crestere al filmelor europene lansate cu aceste fericite prilejuri, care sint achizitionate si distribuite imediat ori in sezoanele urmatoare pe marile ecrane, pentru publicul larg. O raritate in trecutul apropiat, cind numaram pe degetele unei singure miini peliculele din cite un festival asumate de distribuitorii locali, acestea au fost asezate in ultimii doi ani in fruntea programului Festivalului Filmului Francez: 6 anul trecut, 7 anul acesta.

Numit pina in 2005 La Fête du Cinéma Français, „sarbatoarea“ devenita „festival“ e, din acest punct de vedere, mai „ancorata in actualitatea cinematografica franceza si romana“, cum clama catalogul din 2006, cind director al Institutului Francez a fost investit dl Didier Montagné, desi numarul „Filmelor recente“ (cum se numea mai extinsa sectiune a „Sarbatorii“, cit timp directoare a fost doamna Irina Boulin-Ghica) a scazut dramatic. Ca si numarul total al filmelor din diverse sectiuni. Fata de editia de virf a „Sarbatorii“, numarata in 2005 ar fi fost a IX-a, cu un total de peste 60 de titluri, „Festivalul“ (care nu intelegem de ce a reluat numaratoarea de la zero, declarindu-se acum abia la a doua editie) inregistreaza numai 30 de festinuri. in redresare, totusi, fata de 2006, cind numarul filmelor coborise la un sfert fata de 2005: 15 titluri.

Un cistig relativ: 6-7 filme frantuzesti anual
Desi la drept vorbind, minimal, este atit de important in relativismul sau cistigul a 6-7 noi filme frantuzesti distribuite anual in Romania, incit apare cu atit mai putin justificata asigurarea publicitar-fictiva, devenita tic in catalogul festivalului, ca ar fi vorba exclusiv de „filme lansate in Franta dupa ultimul festival de la Cannes“ (2006), recte „o selectie a celor mai bune filme aparute in Franta dupa Festivalul de la Cannes“ (2007). Cind, de fapt, doar Selon Charlie de Nicole Garcia si Quelques jours en septembre de Santiago Amigorena intrau anul trecut in categoria invocata, celelalte fiind din lunile si chiar anii anteriori „ultimului Cannes“; iar anul acesta, prospaturile de ultima ora au sporit si ele in pas modest, odata cu numarul de titluri ale sectiunii. Sint 3 din cele 7 titluri ale sectiunii „Avanpremiere“: excelentul lung-metraj de animatie Persepolis al frantuzului Vincent Paronnaud, in colaborare cu iraniana autobiografica Marjane Satrapi (film cu care s-a deschis fulgurant festivalul bucurestean, fara a se indica in catalog Premiul juriului la Cannes, nici nominalizarea la premiile Academiei Europene de resort, cu rezultatele acum cunoscute, alaturi de Cristian Mungiu cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile), apoi Boarding Gate (care nu stim de ce e datat in catalog 2005, cind el a fost proiectat la Cannes la 18 mai 2007 si lansat in premiera pariziana la 22 august crt.) – ultima opera a lui Olivier Assayas, prestigiosul cineast caruia i s-a rezervat suplimentar o sectiune speciala, cu sapte alte titluri, din anii 1993-2003; in fine, ultima noutate efectiva din vara-toamna 2007 e Un secret al veteranului Claude Miller, specialist in filme cu minori.

Celelalte patru noutati in avanpremiera bucuresteana sint filme de gen oarecare din 2006 (destul de chinuitul in gaguri moraliste din lumea barmanilor si a femeilor aferente, Hors de prix de Pierre Salvadori, si alta animatie de lungmetraj, U, semnata de Serge Elissade si Grégoire Solotoreff) sau din primul trimestru 2007: Les témoins de André Téchiné (reluat si in sectiunea „Formidabil!“, unde a fost ales si prefatat de Magda Mihailescu) si favoritul publicului spectator (care a raspuns la un sondaj), minibiograficul Molière de Laurent Tirard, cu prestatia notabila a lui Romain Duris in rolul titular al comediografului foarte tinar, inca necunoscator al gloriei.

La moda: Apocalypse Now... civil
„Problema“ FFF ramine filmul de autor, ca marca a cinematografului european, in relatie de supravietuire (dar de ce nu ca prioritate?!) fata cu entertainment-ul devorator al globalizarii inconturnabile. Sigur, avea dreptate Laurentiu Bratan (ne bucura reaparitia tinarului critic pe post de „coordination du Festival“, alaturi de nou-venita la Ambasada Justine Potier – „chargée de Mission Audiovisuel“ –, garant al numitei „redresari“), care ne spunea in 2005 (in grupajul de trei pagini din fata ale revistei, la EVENIMENT, anuntat pe prima pagina – ce vremuri! – ca titlu principal al Observatorului cultural: Sarbatoarea Filmului Francez, evenimentul acestei toamne): „film european nu inseamna neaparat «film de autor», in care sa-ti prinzi urechile descifrind simboluri greoaie, ci poate insemna foarte bine film la care sa te destinzi, film cu priza la public“. Plus ca orice festival e dependent de stadiul si oferta la zi ale productiei in curs. Nu in orice an o Agnès Jaoui produce un Comme une image (2005) sau Le goût des autres (2000) – abia pentru 2008 anunta (promitator titlu!) Parlez-moi de la pluie. Nici un De battre mon coeur s’est arrêté al lui Jacques Audiard sau Caché (2006) al austriacului Michael Haneke, cantonat ani in sir in Franta, dar actualmente preferind in coproductii vechea „Lume Noua“, nu pot fi reclamate perpetuu.

Deocamdata, pentru un an-doi, ne abandonam evropeneste, cu frisoane energizante, filmelor unui Olivier Assayas. Care, in Boarding Gate din 2007, dar si in precedentele sale provocari, precum Clean din 2003, distileaza in imagerii acablante, in peisajele unei lumi hiperpoluate, angoasele prezentului, disolutiile cuplului, pina la a ne face martori nu la Apocalypse Now-ul militar al unui Coppola redivivus, ci la un Apocalips… civil. E cel ce-l traieste eroina din Boarding Gate (prin inselatorul facies, ca si numele asiatic al... Asiei Argento), expediata din spatiul nu mai putin denaturat al tuturor perversiunilor occidentale, in lumea miriapodic-ucigasa a Hong Kong-ului multisistemic, proxima cu infernul vietnamez de odinioara.

Asistam la o americanizare a filmului europen – nu neaparat ofensatoare, dar in masura a solicita redefiniri si revanse?! O alternativa nu se prefigureaza redutabil, deocamdata. Ne delectam cu balansurile nostalgice din Pas sur la bouche ale irepetabilului Alain Resnais, cu celalalte variatii ale recentului FFF, in nota gentila, inofensiva. Fiindca nici criticii-comentatorii de specialitate din sectiunea de departe cea mai ofertanta a editiei – „Formidabil!“ – nu sint prea transanti in optiuni: doar Mihai Fulger pariaza pe un film de autor pur si dur (Jardin en automne – 2006 – de Otar Iosseliani), Andrei Cretulescu e, ca intotdeauna, partizanul filmului de gen atemporal (policier-ul Coup de torchon – 1981! – de Bernard Tavernier, cu eternii Philippe Noiret si Isabel Huppert in rolurile principale) s.a.m.d.