OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Chiar dacă nu au existat filme româneşti în competiţia festivalului, producţia autohtonă de cinema nu e în scădere, nici sub aspectul cantităţii, nici al calităţii. Dimpotrivă, au existat şi în acest an surprize plăcute, care completează tabloul cinematografiei româneşti, cinematografie care are şanse să devină mai dinamică, dacă surprizele nu se opresc aici.

Gama de lungmetraje mainstream (cuvîntul ăsta nu înseamnă decît că au existat mai mult de 200 euro în bugetul filmului) s-a dezechilibrat printr-un singur dezastru (Marilena, regia Mircea Daneliuc). În rest, producţia se situează la un nivel mediu. Cel mai aşteptat film, Boogie (regia Radu Muntean), a satisfăcut probabil gusturile publicului doritor de subiecte mai apropiate de experienţa umană cotidiană.

Producţia de scurtmetraje e pe roze (ştiu că şi voi credeţi asta din moment ce Palme d’Or pentru scurtmetraj a fost obţinut de un român, dar să nu-şi imagineze cineva că premiul de la Cannes nu-şi putea găsi un destinatar mai bun. Chiar şi printre regizorii români. E o reţetă simplu de urmat.).

Constantin Popescu a preluat o nuvelă a lui D.R. Popescu, Eclipsa, şi a pus în imagini o poveste cu tremurici, Apă. Pe timp de război, din cauza caniculei din ’44, relaţia prieten-duşman se relativizează, mai ales cînd la jumătatea distanţei dintre cele două tabere inamice se află o fîntînă cu apă rece. Armistiţiul acvatic, deşi pare că mută acţiunea filmului într-o zonă mai puţin tensionată, e de scurtă durată. Pentru că prima regulă a războiului este ucide-ţi inamicul, şi unii nu uită de asta.

Pregătirile de călătorie ale unui domn ajuns la „o anumită vîrstă“, respectuos din cale-afară, nebăgat în seamă de o „companie aeriană“, acestea sînt broderiile pe tema „bătrînii din ziua de azi“ ale scurtmetrajului Veneţia, regia Florin Piersic jr. Atenţie mare la fiecare cuvînt pe care îl rosteşte Virgil Popovici, interpretul personajului: un limbaj atît de elegant nu mai auzi în secolul al XXI-lea.

Ne temem de căldura care ameninţă să devină o catastrofă planetară? Armand, Marie şi încălzirea globală propune cîteva soluţii într-un filmuleţ mut şi prea chaplian. Poate că să-l imiţi pe Charlie nu e chiar cea mai bună idee, dar rezultatul nu e dezastruos.

Sînt două scurtmetraje despre care vreau doar să spun că trebuie vizionate unul după altul, unul este Rien ne va plus, regia Nemethi Barna (e un filmuleţ complex şi cred că cel mai bun din cele pe care le-am văzut), iar celălalt, vedeta, Megatron, regia Marian Crişan. După ce s-au vizionat amîndouă, se caută pe youtube.com şi se vizionează un scurtmetraj în trei părţi, care se numeşte Who killed the idea?. Şi apoi se trag concluzii. Megatron e o reţetă, construit nu neapărat ca să cîştige un Palme d’Or, dar ca să menţină atenţia într-o anumită zonă a filmului românesc: pe muşamale sordide din bucătării minuscule, pe pereţi cu icoane kitschoase, pe societatea care încă mai tînjeşte după simboluri capitaliste, vezi McDonald’s. De ce? Probabil că o potenţială cinematografie puternică din viitor are nevoie să se construiască pe astfel de exerciţii.