OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La ora la care trimit aceasta corespondenta nu stiu care este palmaresul editiei 53 a Festivalului de la Cannes, dar un lucru stiu sigur: filmul chinezului Jiang Wen Guizi Lai Le (Diavolii in prag) ar merita un premiu de regie, iar actrita suedeza Lena Endre, unul pentru interpretare. Filmul lui Wen este lung (2 ore 44), nu insa cel mai lung al actualei editii care – desi n-a avut in competitie campioni ai superlong-ului precum Theo Angelopoulos sau Jacques Rivette – a intentionat probabil sa bata recordul prezentind cit mai multe pelicule de peste doua ore: filmul lui Liv Ullmann Trolösa (Infidelitate) are 2 h 35, cel al taiwanezului Edward Yang Yi Yi (Si unu, si doi) are 2 h 53, The Golden Bowl al lui James Ivory are 2 h 17, Dancer in the Dark al lui Lars Von Trier are 2 h 19, Esther Kahn al lui Arnaud Desplechin are 2 h 37, Les destinées sentimentales al lui Olivier Assayas are 3 ore iar Eureka al japonezului Aoyama Shinji are nici mai mult, nici mai putin de 3 h 37...! In conditiile in care ai de vazut, de regula, in jur de 3-4 filme pe zi, va-nchipuiti cit de vesel devine Cannes-ul si cit de proaspat te duci la ultima proiectie a zilei...


Diavolii din prag si cei din cap

Si totusi, Diavolii... lui Wen a meritat cele 164 minute ale ultimei proiectii din zi. Turnat in alb-negru (cu exceptia unei explozii coloristice de final), pe un subiect care deja exista sub forma de povestire (un episod din cel de-al doilea razboi mondial, din timpul ocupatiei japoneze a Chinei), Diavolii... datoreaza totul unei camere de filmat in perpetuum mobile si pingpongului de montaj. Reusind sa treaca nonsalant de la absurdul hilar la tragicul absurd, rind pe rind de un comic frust, induiosator, dar eficient si sofisticat totodata, filmul lui Wen este un efort mai mult decit convingator venind din partea unui regizor mai cunoscut ca actor (Wen joaca nu doar in pelicula de fata, ci si in Sorgul rosu).

Liv Ullmann, marea actrita bergmaniana din Persona, Rusinea sau Strigate si soapte, a revenit si ea la Cannes ca regizoare, trei ani dupa anteriorul Confesiuni intime – prezentat, atunci, in afara competitiei. Ca si acesta, Trolösa are la baza un scenariu de Ingmar Bergman, numai ca este un scenariu mult mai intens-intim decit intim-intitulatele Confesiuni... (care povestea episoade din viata parintilor sai): de asta data, Bergman a vrut sa ridice valul de pe lucruri indelung refulate din propria sa viata – fapte reale se pare, sau doar (numai Bergman stie) inchipuite... Scenariul a fost scris special pentru actrita Lena Endre si, initial, Liv Ullmann a incercat sa-l convinga pe Bergman sa-l regizeze el insusi: maestrul suedez vroia un „thriller al chipului“ – toata povestea (care este crud-intunecata, in cea mai pura vina bergmaniana) proiectata pe fata actritei intr-un lung monolog... Asa cum arata dupa ce Ullmann a preluat controlul – obtinind usor de la Bergman mina libera –, filmul este un compromis eficace, dar lipsit de nebunia tipic bergmaniana. Lucrurile cele mai tari au ramas acolo, in scenariu, izbucnind in rastimpuri atunci cind Ullmann renunta sa mai „ilustreze“ si o lasa pe aceasta actrita fabuloasa, Lena Endre, sa spuna cuvintele lui Bergman: exista o forta naucitoare in simpla rostire a acelor fapte torturante, in exhibarea – fara menajamente – a unei interioritati (cea a lui Bergman) care gaseste in Endre „canalul“ ideal. Filmul nu trebuie povestit, ci vazut, simtit, experimentat pe pielea proprie; altminteri, inghesuit intr-un paragraf descriptiv, anecdotica lui il poate ucide asa cum ucid adevarurile profunde aduse de Bergman la suprafata constiintei noastre.


O (Coen) Bros...

In O Brother, Where Art Thou? al fratilor Coen, trei ocnasi (George Clooney, intr-un rol de compozitie cum scrie la carte, John Turturro si Tim Blake Nelson) evadeaza dintr-o inchisoare din Mississippi si, dupa o serie de peripetii care mai de care mai neverosimile, ajung cintareti de folk. Daca va mai spun ca actiunea se petrece pe vremea Marii Depresiuni (anii ’30) si ca – va vine sa credeti sau nu – povestea este o versiune (post)moderna a... Odiseei lui Homer (!), veti intelege cit de zapacitor este filmul... Coenii au vrut, dupa toate evidentele, sa faca un fel de La Vita è bella pe fundal de Fructele miniei, cu enorm de multe referinte cinefile (la conferinta de presa, nici ei nu mai stiau la ce facusera aluzie in film!); daca lasam insa deoparte aceste gratificante „jocuri“ pentru critici si privim pelicula drept in ochi, ea nu are nimic din capodopera Coenilor Fargo, si mai putin din celalalt mare film al lor, Miller’s Crossing, ci este mai curind o corcitura agreabila de Hudsucker Proxy si Marele Lebowski, cu imaginea refacuta digital de Kodak. Atit si nimic mai mult. Ramin – totusi – acele doua-trei momente amintite mai sus, in general muzicale si, in particular, unul coregrafic care este antologic: o reuniune a Ku Klux Klanului „coregrafiata“ à la Busby Berkeley!


Nunti si renuntari

Uma Thurman n-a aratat niciodata mai frumoasa ca in The Golden Bowl: amestec de Marlene Dietrich si Marilyn Monroe, ea e pur si simplu sublima in chip de Charlotte Stant – fara nici un dubiu, cel mai bun rol al sau de pina acum! Ca-ntotdeauna, Ivory creeaza acea atmosfera rafinat-sufocanta care il desemneaza ca un Visconti anglo-saxon, minor, dar nu mai putin interesant adesea. El da capodoperei jamesiene (un Todeslied al tainuirii si renuntarii) un splendid suflu cinematografic ce nu are nimic calofil si care, fara a fi un calc al uriasului roman, restituie nevroza premoderna cu aceeasi eleganta si simt al nuantelor. Aceasta a treia ecranizare a lui James Ivory dupa Henry James (celelalte doua au fost The Europeans si The Bostonians) este cea mai buna.
La antipodul dramei in dantela marca Ivory, Nunta vitalului Pavel Lunghin este genul de film popular care nu se teme de sentimente: o fata dintr-un orasel minier uitat de Dumnezeu se-ntoarce acasa dupa o escapada moscovita si se marita cu fostul ei supirant din scoala primara; acesta trebuie insa, imediat dupa nunta, sa intre la inchisoare pentru prostia comisa de altul. Lunghin amesteca satira si duiosia cu un cabotinism simpatic (nimeni nu este rau pina la capat...), face cu ochiul spectatorului (fostul sef al tineretului comunist e noul boss local...), se complace intr-un pitoresc cam facil (seful de post, tiganii, orfelinatele...) si – de fapt – nu vine cu nimic nou despre lumea rusa de dupa perestroika (saracie, betie, veselie); dar Nunta este o poveste care se tine, nu atit din exagerarile scenariului cit din dorinta naiva a spectatorului ca „cei buni“, cu sufletul pur, sa invinga... Una peste alta, un film infinit mai bine facut, mai „curat“ si mai atasant decit Barbierul din Siberia de anul trecut.


Von Trier: Darker in the Dark

Filmul cel mai asteptat de pe Croazeta a fost, indiscutabil, Dancer in the Dark. Doi ani dupa Idiotii, care a divizat critica si publicul, acest ultim „exercitiu de provocare“ al provocatorului-de-serviciu Lars Von Trier a facut chiar mai mult: a creat un mic scandal la prima proiectie de la 8,30 dimineata miercuri, 17 mai! Se pare ca, din exces de zel, fusesera oferite mai multe invitatii decit locuri in foarte incapatoarea sala Lumière... Dupa ce multi oficiali, sau amici/rude ale acestora, au fost „refluati“ (asa se zice!) din sala, proiectia a inceput cu o noua curiozitate: un „intro“ orchestral de cca trei minute, cu cortina inca netrasa si luminile nestinse... Cind, in fine, s-a tras si cortina si s-au stins si luminile, spectatorii au avut inca o surpriza: disparitia faimosului generic al Festivalului, care deschide toate filmele in competitie! In locul lui, genericul lui Dancer in the Dark – combinatie amenintatoare ca muzica de dinainte intre logourile superproductiilor hollywoodiene si ale celui de-Al Treilea Reich...

Ca de obicei, si acest film al lui LVT a stirnit mari controverse. Foarte ambitioasa incercare de deconstructie a comediei muzicale (pe care, totusi, pretinde ca o venereaza!), DiD nu e lipsit de defecte – dintre care lungimea excesiva este doar un detaliu; s-ar mai putea adauga o anumita fortare a conventiilor melodramatice, rigiditatea citorva momente pur „muzicale“, inconsistenta rolului lui Catherine Deneuve (simpla muncitoare si cea mai buna prietena a Selmei, personajul principal al filmului interpretat de cantautoarea islandeza Björk; Deneuve a obtinut acest rol – initial destinat unei actrite de culoare – dupa ce i-a scris regizorului) si, nu in ultimul rind, lipsa (cronica deja, intr-un film de LVT!) „echilibrului“ intre parti... Problema este ca nu poti sa-i imputi lui Von Trier aceasta fara sa treci drept un retardatar sau un idiot „dogmatic“: filmele sale (cu exceptia lui Europa) nu sint „perfecte“ in sens clasic, exista rupturi de ton, ritm etc., pina la un punct voite, si un intreg complot al hazardului pe care LVT il intoarce – cu mare succes adesea – in favoarea sa... DiD nu face exceptie de la regula: aceasta „tragedie muzicala“ (cum a fost deja numita) e un film mare inclusiv prin excesele, transgresiunile si dinamitarile sale. Este o experienta socanta chiar si pentru cunoscatorii cinematografului sau, obisnuiti cu „surprizele“ pe care acesta i le rezerva. Este – probabil – cel mai plauzibil candidat la Palme d’Or de pina acum, in cazul in care juriul Cannes-ului vrea sa recompenseze o opera cu adevarat inovatoare (in ciuda rateurilor de parcurs) si nu un simplu film bine facut (cu toate calitatile sale). La ora cind veti citi aceste rinduri, aceasta ultima fraza va avea si un raspuns. Sper sa fie cel bun.

Alte filme: Gohatto (Tabu), revenirea la cinema a lui Nagisa Oshima dupa 14 ani de absenta, este putin altceva decit un „succes de stima“; autorul revolutionarului Imperiul simturilor nu reuseste sa dea contur credibil unei povesti a priori incitante (homoerotismul in lumea samurailor), in ciuda unei excelente directii artistice, a muzicii hipnotice a vechiului sau complice, Ryuichi Sakamoto, si a prezentei ca actor a lui Takeshi „Beat“ Kitano (care-si facuse debutul in Furyo al aceluiasi N.O.); Saint-Cyr (r. Patricia Mazuy) e o introspectie feminist-moralizatoare in trecutul unei iluzii: aceea a Doamnei de Maintenon, sotia morganatica a lui Ludovic al XIV-lea, care patroneaza un pensionat pentru tinerele aristocrate sarace in speranta ca le va putea modela in spirit auster. Isabelle Huppert face, ca de obicei, un rol solid ca Mme de M., dar filmul nu e decit „copia pe curat“ a unei eleve cuminti...

Flash pe: Cecil B. DeMented, ultimul John Waters (si cel mai bun de la Serial Mom incoace!), e filmul care, daca cineva la Cannes avea umor, ar fi trebuit sa deschida Festivalul: bomba-kamikaze de numai 1 ora 28 minute aruncind in aer toate certitudinile osificate despre „a saptea Arta“, filmuletul ca un gag dadaist al „infamului“ cineast este un masacru irezistibil, plin de verva si inteligenta (practica), al ideii de Cinema-de-Autor, ca si al celei de Cinema-de-Consum. Sa fie Waters „autorul“ cel mai subversiv care a trecut pe la Cannes 2000? In orice caz, punind fata-n fata filmul „underground“ si cel comercial si distrindu-se cu o placere sadica (si contagioasa) pe seama amindurora, Waters nimereste in plin acolo unde Von Trier inca bijbiie...
Cannes