OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zappind de sarbatori pe diferite canale tv, n-am putut sa nu dau de citeva ori peste jubilatiile schimonosite ale lui Sergiu Nicolaescu (foarte expresive ecranic – numai colegul sau de generic la Triunghiul mortii, C.V. Tudor, il intrece in grimase autostigmatizatoare), dar am avut norocul sa surprind si urari de An Nou ale altora. Dintre acestea, una m-a frapat prin plasticitate. Directorul editorialist al unui cotidian de mare tiraj a introdus un suspans in fraza rostita in fata camerelor de luat vederi. Prevenindu-ne ca foloseste un termen mai colorat, el a urat Romaniei sa indeplineasca in acest an decisiv conditiile accesului in organismele lumii civilizate, „despaduchindu-si“ institutiile de fostii securisti care le sufoca pe multe dintre ele. Dar in cinematografie, „despaducherea“ ar avea repere mult mai la vedere decit obscuritatile dosarelor dosite ale Securitatii. Repere prea numeroase pe metru patrat la actualele CNC, UCIN, UARF si alte instante spre a ne putea prevala de relativisme si dispense: recrutati sistematic dintre mediocrii veleitari, eternii secretari si secretari adjuncti pecere (fara a-i mai socoti pe membrii la fel perpetuati in BOB-uri sau, din anticamera Cepexului ceausist, pe un Mihnea Gheorghiu).

Incepind, bineinteles, cu „comunistul de omenie“ numit la inceput, care – lasam la o parte trecutul, nu despre el este vorba, ci de umbra lui – si-a dat toate naravurile la iveala abia dupa februarie 1990 (data Decretului-lege CFSN privind cinematografia) si mai abitir dupa noiembrie 2000.
Prima bagatela nostima din transmisiile de An Nou, interesind direct breasla, vine de se leaga de subiectele vesele abordate in numarul precedent (95-96) al Observatorului cultural, sub titlul Catapeteasma Mihnea Gheorghiu sau rusinea de la UCIN. Am surprins un racord nedorit (deh, deformatiile meseriei) intre o informatie tocmai difuzata de media internationala si una dintre declaratiile intimiste incredintate cvasiconcomitent canalului foarte national Realitatea tv de catre senatorul fostului PDSR – S.N. In speta, in media externa, descoperirea de ultima ora a unor savanti paleontologi ca Homo Erectus n-avea adolescenta (cum dovedeste o relicva dentara), cu alte cuvinte sarea peste virsta la care humanoizii de mai tirziu se diferentiaza prin intelect de patrupedele ridicate in doua picioare, devenind Homo Sapiens. Iar, in media interna – confesiunea in premiera a lui S.N., cum ca el n-a avut adolescenta, fiindca la virsta de 16 ani s-a inrolat in Marina. Alte detalii inestimabile pentru paradigma de subsol si Addenda istoriei in curs a filmului romanesc s-au succedat din gura pacatosului insusi, cu evocarea duioasa a urmatoarelor scolarizari militare si nu numai („sculptura, nu pictura“), la culme situindu-se proclamatia in stilu-i caracteristic, ca raspuns la o intrebare indiscreta a duduii complexate care-l intervieva ca pe „o legenda vie“: ca el, militarosul convertit artist multilateral, via ingineria tehnica, a pus totdeauna deasupra iubirilor profesiunea! Motiv pentru care, intr-un sir de sacrificii martire, precum cele din filmele cu barbati ale „epopeii cinematografice nationale“, a renuntat la intemeierea unei familii s.a.m.d. Dar a si fost rasplatit prompt, o recunoaste cu zimbet secret si sfios, printre altii de Orson Welles insusi. Aici e-aici. Numai un Titus Popovici ar putea gasi postum sintagmele potrivite in suita citata de noi in Observator cultural nr. 84: „o cronica mitomanie“, „sarman paranoic minor“. Cind orice cinefil avizat il zareste cu greu pe un rind dinspre fundul clasei neaose de realizatori, e un deliciu sa-l vezi pe ipochimen inchipuindu-se in elita mapamondica a cinematografului. De pilda, sa-i urmaresti pe sticla tv surisul narcisiac de Floreasca cu care confectioneaza imaginea primei sale prezente la Paris, in anii ’60, pe Champs Elysées, unde, dintr-o data, si-ar fi auzit numele „la megafoane“, de parca ar fi rasunat in tot spatiul dintre Arcul de Triumf si columna din Place de la Concorde – asta pina te prinzi, daca te dumiresti ca era vorba de interfonul unei firme unde realizatorul flecustetului documentar numit Memoria trandafirului era programat in audienta.

In linia acestor trucuri ordinare sau iesite din transa maladiva, „paranoicul minor“ (T. Popovici a spus-o) pretinde ca regizorul si interpretul lui Falstaff nu numai ca a acceptat sa joace sub regia sa (n-am timp sa-l rog pe exhaustivul B.T. Ripeanu sa-mi aminteasca pe loc titlul prestatiei de serviciu respective), dar – mai zice S.N. – ca Welles i-a cerut intr-o epistola (nimanui altuia comunicata) sa termine in locul lui un film inceput in Iugoslavia, film pe care el, Orson Welles, ar fi fost de acord sa-l semneze, ca si cum ar fi al sau, bineinteles in schimbul unor contraservicii, pe care invitatul nu le precizeaza la Realitatea tv. Dupa cum ii reteaza curiozitatea duduii planturoase in extaz: „Sa nu ma intrebati titlul filmului, ca nu vi-l spun!“. De unde sa ni-l spuna?! Iata o lacuna bibliografica cu care ne vom resemna la Addenda mitomaniilor monumentale.

Sigur ca putem incerca din cind in cind o distinctie intre transa megalomana si imposturile politice, daca nu de clan mafiotic, ale lui Sergiu Nicolaescu – pe de o parte – si – pe de alta parte – unele dintre peliculele in care el a profitat inginereste de cliseele passe-partout ale filmului de gen si de serie B, ca si de profesionistii imaginii si ai coloanei sonore, speculind clenciurile unei trupe de actori versati si cite un text scenaristic sau literar oricum mai bun decit cele care i-au subclasat pe colaboratorii nomenclaturistului facut academician la academia de partid a CC al PCR, Gheorghiu, Mihnea. A fost „mai bine“ ca Mihai Viteazul s-a turnat nu dupa o piesa a acestuia, cum manevra belferul prin culise, desi, spre a obtine cistig de cauza, challenger-ul Titus Popovici a recurs si el la replici vindicative si xenofobe, pe placul Ceausestilor, in filmul recent retehnologizat, la a 400-a comemorare a supliciului voievodului. Din mormanul de celuloid si benzi magnetice care au urmat – cele mai multe uzurpate din ce s-ar fi cuvenit altora, realmente talentati – mai putem extrage, in acelasi spirit, si alte citeva bucati, fara a da curs indignarii fata de faptele din ultimul an si din precedentii unsprezece ale celui care a devenit tartorul structurilor si functiilor cinematografiei, de cind aceasta e „o jucarie in miinile sale“, cum imi spunea acum un an un consilier al ministrului complice, R. Theodorescu. Dar de aici („Uite, Sergiu nu e chiar atit de rau“, zicea saptaminile trecute un confrate al lui M. Gheorghiu din categoria scenaristilor omnipotenti de altadata), de aici pina la confiscarea timp de luni si trimestre intregi a unicului canal cu program cultural – TVR 2 – e o cale pe care, din pacate, dna Sanda Visan a marsat ca directoare, nesupravegheata de spiritul critic al nimanui (ca si la relansarea cu tam-tam pe de-a-ntregul mincinos a facaturii mediocre – nu doar cu viziunea asupra istoriei, ci si cu titlul apartinind lui Ceausescu insusi – serialul Lumini si umbre).

Dar mai este inca o cale de parcurs pina la a citi – ce-i drept, intr-un numar de sarbatori, cind si ultimilor dintre pacatosi li se poate agata cite ceva in brad – a citi chiar in Observator cultural (nr. 95-96), la rubrica Filme/Seriale tv, sub o semnatura alteori onorata de text, ca filmele romanesti programate in ultima luna la TVR 2 au fost „dintre cele mai bune si reprezentative pentru cinematograful autohton“. Mai mult: „Au fost prezentate cam toate directiile exploatate de productiile romanesti“. Si, in fine, ca e „laudabil“ „discernamintul vadit in alegerea filmelor“. Dupa ce toata toamna (ca sa nu ne intoarcem mai mult in urma) am suportat ochelarii de cal translati de senatorul cascadorilor la TVR 2, din cele cinci titluri citate ale inceputului de iarna, trei tin de aceeasi unica „directie“ si aceeasi „bunatate reprezentativa“: o ecranizare grosiera – Ciuleandra, o reconstituire istorica rudimentara – Oglinda (taxate ca atare la timpul lor in cronici), plus Nea Marin miliardar, singurele exceptii de la regula totalitara a regimului Sergiu cel Mare fiind filmul unei caderi regizorale (Asphalt Tango) si un rateu scenaristic si regizoral care a facut figura onorabila in contextul nulitatilor de sezon (Faimosul paparazzo). Unde sint celelalte „directii“ – „toate“? Nici un film de Ciulei, sau Pintilie, sau Mircea Saucan, sau ale altor victime ale dictaturii de ieri si de azi a lui Sergiu cel Mare, precum eminentul expatriat Iosif Demian s.a.m.d., pina la debuturile lui Nae Caranfil si Cristi Puiu! O fi „discernamint“, dar viceversa.

Noroc ca am putut revedea, in acest interval de sarbatori, la relansarea canalului Tele 7 abc, Reconstituirea lui Lucian Pintilie – capodopera in unicat a cinematografiei nationale – din care o singura secventa valoreaza mai mult decit toata filmografia senatorului la un loc, potentata la cub. Dar sa nu ne bucuram prea repede: spotul publicitar care anunta ce urmeaza pe acelasi canal se deschide cu mutra ipostaziata actoriceste a tartorului de carton, din nu stiu care isprava a abundentei „epopei cinematografice“, cu enuntul ca CNC-ul insusi, unde ipostaziatul senator prezideaza ilegal „Colegiul“, prezideaza si selectia respectiva. Drept care nu puteau lipsi din florilegiul publicitar nici loctiitorul prezidentului executiv, subculturalul Decebal (!) Mitulescu (!!) – mercenarul campaniei electorale a fostului PDSR, C. Vaeni, cu alta incropeala malformanta a „epopeii“, Drumet in calea lupilor s.a.m.d.

„Despaducherea“ cinematografiei ar avea mult de lucru in acest an decisiv si ea ar trebui sa inceapa cu cercetarea celor doua proiecte prin care pigmeii megalomani – la propriu sau doar cultural – vor sa-si eternizeze regnul intr-un stat, nu-i asa?, de drept: Legea Cinematografiei si Statutul Uniunii Cineastilor. Ele ar urma sa intre, in prima parte a anului, in discutia plenurilor respective (citeste: la masina de vot). Oricine tine un condei in mina sau detine o pagina de gazeta ar trebui sa nu se prevaleze de scirba pe care le-o provoaca liota adunata in jurul nasului si al performerului „epopeii“ (M.Gh. si S.N.), chiar daca in luntrea lor au sarit, in disperare de cauza, altadata stimabilii Radu Gabrea sau L. Damian – neoaparatcik-ii C. Pivniceru, Fl. Mihailescu, C. Corciovescu, spre a cita doar capete de serie, ca sa nu mai vorbim de „profesorii de regie“ M. Dragan sau G. Saizescu, de M. Cernat, C. Caliman ori D. Duma, care se ocupa complementar, partinic, nationalist si mai ales submediocru de nenorocirea noilor promotii de cineasti (dar, fiindca vorbim de televiziune, cine il prorogheaza la Studioul de film al institutiei publice pe un Dan Necsulea si cum de a ajuns sa prezideze „drepturile de autor“ si listele de titluri pentru reluari autorul total al noului film de gang Sexy Harem Ada Kaleh, dintr-o serie care-i apartine, Mircea Muresan?).

Daca primele doua valuri regizorale romanesti au fost spulberate de dictatura in anii ’50-’70, daca al treilea val a fost anihilat din fasa in „deceniul satanic“ al ceausismului exacerbat din anii ’80, soarta unui al patrulea val virtual isi joaca sansele in acesti primi ani 2000 si nimeni din cei abilitati profesional nu-si poate delega raspunderea („N-am stiut!“), daca nu se pronunta la timp si manifest „in contra directiei de astazi“ din cinematografia romana. Sau pro. Sau altfel, la obiect.
À bon entendeur, salut!