OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Justine se căsătoreşte. Ai spune că este fericită. Cel puţin aşa ne face să credem bucuria celorlalţi. Fericirea ei este fericirea altora. Încet-încet însă, privirea lui Justine îşi pierde din mobilitate, devine tot mai fixă. Ţinteşte către ceva aflat dincolo de evenimenţial, dincolo de aparenţa uşuratică a unei petreceri de căsătorie. Viaţa ei este în altă parte. Prima parte a filmului tocmai aceasta este: un switch admirabil surprins de camera de filmat a lui von Trier, aflată în continuă mişcare, gata să surprindă şi cel mai mărunt, în aparenţă, gest al personajelor sale. În fond, întregul film este concentrat în jurul transformării personajului Justine, fiind povestea regăsirii sinelui autentic. Transformarea este înceată, dar sigură, aşa cum este şi traiectoria planetei Melancholia. Asemenea astrului, Justine se află în preajma oamenilor, îi vrăjeşte ameninţător şi îi loveşte devastator.

Claire, contrapartea lui Justine, marchează trecerea de la melancolie la anxietate. Dacă prima este o stare sădită adînc în firea omului, neavînd nevoie de nimic special pentru a se activa, cea de-a doua este o stare generată de un pericol cunoscut şi iminent. În vreme ce Justine, care jinduise după ceva vag bănuit, îşi regăseşte treptat propria natură, Claire, o fire raţională şi echilibrată, îşi pierde tot mai mult controlul. Este ameninţată orînduiala lumii de aici, singura în care crede Claire. Tot ceea ce părea cunoscut pînă la apariţia planetei pe firmament şi avea legătură cu imanentul se clatină, este ameninţat cu dispariţia şi o aruncă pe Claire într-o stare de anxietate, cealaltă faţă, mundană, a melancoliei. Dacă viaţa lui Justine este în altă parte, acest fapt adăugînd o notă de transcendent şi de metafizic stării ei, Claire este adînc înrădăcinată în lumea de aici. Dispariţia Pămîntului este dispariţia vieţii în genere. Pentru Justine, acest lucru nu este altceva decît manifestarea autentică a vieţii, în toată amploarea ei.

Starea meditativă şi apăsătoare a personajului Justine te face să te gîndeşti la gravura lui Dürer, în care personificarea înaripată a Melancoliei (simbol al unei imaginaţii ostenite şi neputincioase) stă în aşteptare, sub lumina unui astru aflat în perspectivă. {tiinţa nu mai ajută, telescopul foarte performant poate doar să estimeze, dar nu poate da un răspuns cert, iar ceea ce se află în lumea de aici nu este decît o aproximare, în oglindă, a vieţii autentice. Filmul lui von Trier nu încearcă să împace două perspective care par contradictorii la o primă privire, dar care ne-am aştepta să fuzioneze în final, pentru a oferi o imagine unitară. Doar moartea este soluţia, în viziunea lui von Trier, doar ea poate oferi schimbarea esenţială, prin anularea aparenţei, a falsului, pe scurt, a modului uman de a privi lucrurile.

 

Văzut ca o călătorie a sinelui către sine, ca recuperare a unei situaţii autentice, filmul lui Lars von Trier ar fi fost mai potrivit să se numească Nostalgia. Dorul regăsirii a ceva pierdut, jinduirea întoarcerii la o natură originară şi genuină traversează întregul film şi îşi găseşte expresia deplină în privirea personajului Justine, un fel de Ulise mînat de dorul după Ithaka. Dorul lui Justine este după Melancholia.

 

Deşi poate fi privit ca un nou film despre sfîrşitul lumii, Melancholia lui von Trier este mai puţin decît atît, de vreme ce îi lipsesc acţiunea şi isteria cu care ne-au obişnuit în ultima vreme producţiile cinematografice de acest gen. Iminenta catastrofă este trăită de o mînă de personaje, nu are amploare şi obiectivitate, ci este marcată de subiectivitate, avînd de-a face cu firea şi devenirea personajelor. De aceea, Melancholia este, mai bine spus, ceva mai mult decît un film despre sfîrşitul lumii.

 

Folosind acest subiect doar ca pretext, el este povestea celor care nu îşi găsesc locul în lumea lui „aici şi acum“, a celor care aş-teaptă ca vălul să se ridice, pentru a putea contempla adevărul. Justine distruge încet-încet stereotipurile, rosteşte tot mai apăsat adevărul. Dar e un adevăr care nu mai aparţine lumii cunoscute prin ochii trupului, ci prin aceia ai sufletului.