OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cred ca niciodata in cele citeva zile de festival, Clujul n-a aratat mai blind ca dupa ploaia aceea. Si provincial, dar in cel mai bun sens. Teii miroseau naucitor, femeile impingeau carucioare intr-o liniste balsamica, lumina era „intre ciine si lup“, iar in baltile de ulei si apa se oglindeau curcubeele. Pardon, cosurile de gunoi tricolore ale lui Funar, dar pina si ele pareau acum benigne si vesele. Reconfortant, complet reconfortant. Iar eu inspiram adinc aerul si ma umpleam cu vibratii ardelenesti si aproape ca-mi venea sa recit, taraganat, fraza cu care ne exasperasera colegii nostri din staff-ul de aici: n-aai tuu trreabaa... Ma indreptam spre cinema, cu sufletul usor, despovarat de vina de-a lucra la un festival de film si de-a nu vedea nici un film din program. Eram pregatita sa ma reabilitez cu o supradoza de cinema. Habar n-aveam ce ma astepta. Primul fel in meniu: Dog Days (Zile fierbinti al austriacului Ulrich Seidl).

Citeva minute dupa generic – o scena hardcore de sex in grup. Se vede totul. Sint luata prin surprindere si incep sa rid: sexul, despuiat de ambalajul erotic hollywoodian si privit „la rece“, e al naibii de caraghios. Apoi imi cam ingheata zimbetul pe buze, desi, ocazional, mai hohotesc, ca sa eliberez din tensiune. Zile caniculare la periferia Vienei, dezolare si violenta mocnita printre autostrazi, supermarket-uri si case-tip. Oameni care vor sa se racoreasca, dar care, in acelasi timp, tinjesc dupa putina caldura umana. Cam asa suna si sinopsisul – plus sintagma „orgasme consolatoare“, care se pare c-a reusit sa umple o sala. Sint complet bulversata. E clar, nu voi mai putea asculta niciodata La Cucaracha fara sa-mi vina in minte secventa in care unul dintre personaje e obligat s-o cinte si sfirseste prin a intona Imnul Austriei cu o luminare infipta in... anus. Dedicatie speciala pentru primarul Clujului care e vedeta in absentia, fiind omniprezent in discutiile noastre... Si nici nu ma voi uita in acelasi fel la un strip-tease dupa delirul gerontofil de aici. Si nici nu-mi voi mai invidia prietenii instrainati de prin vest care-mi trimit poze cu vilele lor urite, semanind inspaimintator cu cele din film, cersindu-mi mereu consolare. Seidl se joaca cu mine si eu ma las manipulata – la inceput imi infatiseaza niste monstri ca apoi sa ma faca sa-i inteleg, sa-i compatimesc si chiar sa simt nevoia sa-i imbratisez... Pervers. Violent-sentimental. Antonioni + Haneke + Marco Ferreri in acelasi package. E, totusi, prea mult pentru o seara care incepuse atit de bine. Ies afara, cu groaza ca ma voi intilni cu cineva si ca va trebui sa fac efortul de-a lega doua fraze. Am deja o vaga senzatie de voma si stau in ploaia marunta care e din ce in ce mai rece si mai antipatica si-mi fac curaj sa intru din nou in sala.

Urmeaza Scarlet Diva de si cu Asia Argento. Am zis ca Dog Days e violent-sentimental? Stai sa-l vezi pe asta! Argento se diseaca pina la ultimele consecinte, filmul e un exces flamboaiant: Asia regulindu-se doggy style cu un negru, Asia drogindu-se, Asia abuzind si lasindu-se abuzata, pina cind intilneste Marea Dragoste si, in loc sa se mai calmeze, se autodevoreaza cu si mai multa furie. O absolutista a trairilor extreme si-a sentimentelor exacerbate. El e un cintaret rock care-i apare, in final, inconjurat de-o aureola, asta nu inainte de-a fi lovita cu brutalitate de niste fani dezlantuiti in pintecele gravid. Film supersarjat, impudic, populat de-o galerie de freak-si, care nu te lasa sa respiri. Din nou, un pumn in plex. Imaginile se napustesc peste mine. Sala arhiplina. Au venit pentru sex si provocare, ca si mine? La iesire, unele strimbaturi condescendente. Ipocriti? Am nevoie de aer, asta-i sigur. Dintr-o data, Clujul nu mi se mai pare atit de pitoresc: un taxi galben ma stropeste, un cersetor beat imi striga obscenitati. Sau poate all the animals come out at night... E deja trecut de 10. Mai lipsesc aburii din canale ca totul sa se transforme intr-un ralanti à la Scorsese. Am iesit cu adevarat din sala sau filmul nu s-a terminat? Sint complet alienata. Ma intilnesc cu Leo care aproape ca ma implora, parinteste: „nu intra la Auditia, te rog“. Atit de dulce din partea lui... Dar nu-l ascult, nu ma pot opri, vreau sa merg pina la capat si dincolo de el. De data asta, n-o sa fiu singura: o conving pe Liz, colega mea de camera mexicana, o fiinta solara, sa-mi tina companie. „I don’t like scary movies“, imi spune... E mai dur decit The Ring ? Ala era tot asiatic si a tinut-o o noapte intreaga treaza... Intram.

De ce atitea avertismente? Prima ora se scurge relativ pasnic, cu mici socuri si doar cu promisiunea vaga a unora viitoare. Un producator de televiziune vaduv incearca sa-si gaseasca aleasa inscenind o auditie... Inca o data in numele dragostei. Insa nebunia incepe. Barbatul bea un cocktail contrafacut si se prabuseste in convulsii. Ea, gratioasa si foarte competenta, ca o gheisa à l’envers, ii infige ace lungi si subtiri in retina, in limba, in jurul inimii, provocindu-i suferinte de neimaginat in timp ce-i sopteste neincetat, in japoneza, „mai adinc, tot mai adinc“... Pur si simplu, nu-mi vine sa cred ce vad. Insa faptura delicata nu se opreste aici: cu ajutorul unei sirme metalice ii reteaza nefericitului, dintr-o unica si foarte experta miscare, laba piciorului. S-a zis cu femeia-obiect japoneza! Nu ma mai uit de mult. Liz a mea e mai curajoasa: si-a pus miinile la ochi, dar continua sa se uite printre degetele rasfirate. Nimeni nu iese din sala. Stau acolo tintuiti. Unii s-au ridicat, dar au intepenit intr-o pozitie caraghioasa. Un zgomot infundat, urmat de o voce: „M-ajuta cineva din sala asta?“. Aparent, un barbat a lesinat si colega lui de scaun incearca sa-l resusciteze. Nimeni nu se sinchiseste sa-i ajute, ceea ce se intimpla pe ecran e mult prea hipnotizant. Gata. Ma despart de Liz, sintem mute amindoua, ea se duce la hotel si eu ma indrept, clatinindu-ma, spre locul unde se tine party-ul festivalului. Am nevoie disperata de atingere umana, de multi, multi aburi de alcool si de putin bass. Pe drum il sun pe Chiri – dementul (i)responsabil cu selectia – spunindu-i ca-mi vine sa-l torturez si sa-i infig peste tot ace lungi, „deeper and deeper“, pentru ce mi-a facut... Ride, ticalosul. Cel putin si lui i s-a parut frisonant de erotica secventa torturii... Nu ma mai simt defecta, sau macar stiu ca nu sint singura...

Ajung la petrecere si un portar idiot nu ma gaseste pe lista si se rasteste la mine. Calma: „asculta cocalarule, sint foarte obosita, tocmai am fost la trei filme care-mi spun ca viata-i de cacat, vreau sa beau o tequilla si sa ma imbat instantaneu si nimic nu mi-ar placea mai mult decit sa-ti musc beregata si sa ma uit la tine cum singerezi...“. Cei din jur rid de se prapadesc. Imi fac intrarea si, imediat, citeva prieteni ametiti si umezi si prea dragastosi se reped sa ma imbratiseze si sa ma sarute pe obraz. Display-ul lor de afectiune ma incomodeaza, iar atingerile la care rivneam ma scurtcircuiteaza neplacut. Ma simt complet inadecvata si o sterg la hotel. In camera, Liz, sarmana, s-a culcat cu televizorul aprins. Pe Animal Planet. Exista lucruri suave pe lumea asta. Cum ar fi bursucul durduliu care tocmai se ascunde sub pamint. Dar eu nu pot decit sa mi-l imaginez eviscerat pe-o autostrada deprimanta. Sting televizorul pentru ca incepe Emergency Vets si ultima chestie pe care vreau s-o vad e un ciine eutanasiat din cauza unei tumori pe creier. Ma culc, rugindu-ma sa fiu exorcizata in vise si sa-mi treaca pina miine. Subconstientul imi da semnale: realizez ca fredonez de ceva timp „In the name of love, once more in the name of love“. Ceea ce comprima perfect seara. Inca o data, in numele dragostei mele bolnave pentru cinema.