OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Filmului de debut Întîlniri încrucişate de Anca Damian (23 ianuarie) îi va urma pe 13 februarie alt film de debut: Pescuit sportiv de Adrian Sitaru. Iar după acest gard viu de protecţie asigurat de debutanţi, pe 20 martie va interveni contrafortul singurului veteran care, alături de Lucian Pintilie, şi-a onorat constant cartea de vizită: Week-end cu mama de Stere Gulea. După cantitatea de subproduse ale anului 2008, avînd ca vîrf Dincolo de America, al scenaristului-director general la CNC, Eugen Şerbănescu, ar fi fost prea riscant pentru profitorii investiţiilor nedecontate să ne fi obligat a asista acum, la început de an, la încă un vid de 3-4 luni. Dovadă că e în funcţie o perdea de fum sau o altfel de strategie a struţului e că, după 20 martie, vom reintra în vidul strategic. Cu excepţia incertă a filmului altui veteran care a rămas frecventabil, Călătoria lui Gruber de Radu Gabrea – titlu care a figurat un timp în calendarul lunii februarie, dar a fost restras în ultimul moment –, nici o altă premieră românească nu-şi precizează data pînă la sfîrşitul anului 2009.

Dacă ştim că în luna mai a anului 2012 vom vedea Spider Man 5, iar în decembrie 2012, The Hobbit 2, nu ştim în ce lună a lui 2009 vom vedea – dacă vom vedea – producţiile cofinanţate de CNC şi listate la grămadă pe site–ul Cinemagia, în număr de vreo 15, sub titlul „Nedatate 2009“. Din experienţa anilor trecuţi, ştim însă că – dacă nu vor fi subtilizate în iertătoarea Săptămînă Luminată din aprilie sau (în absenţa criticilor plecaţi la TIFF) în prag de caniculă – cele mai multe vor fi ascunse sub preşul înghesuielii săptămînale din ultimul trimestru al anului.

 

Dintr-o lungă serie de mistere ale malversaţiei (parţial citate de Cristina Corciovescu în ultimul număr al Revistei de film HBO, cu scoaterea din ecuaţie a complicităţii CNC-ului, sub titlul vag „Restanţe şi incertitudini“, amintindu-ne că anul trecut, pe vremea asta, am fost delectaţi, în aceeaşi publicaţie, cu titlul ghinionist „Anul seniorilor“), să notăm doar că, printre cele vreo 15 titluri, nu se află nici un produs al complicelui direct al directorului general, regizorul M.Th. Barna, restant de mai mulţi ani în a da socoteală de mai multe finanţări. Aceleiaşi ghicitoare în bobii anilor noştri filmici îi scapă că, printre titlurile nedatate ale lui 2009, figurează o singură peliculă dintre cele patru ale regizorilor de teatru finanţaţi, în oarece conflict de interese, de CNC în decembrie 2006: poetic intitulata peliculă Luna verde de Alexa Visarion. În privinţa Nunţii mute al lui Horaţiu Mălăele ne-am dumirit în vara-toamna lui 2008, dar nu ştim deloc cînd ar urma să facă decontul întru totul stimabilii scenei, dar cu totul incerţii debutanţi în grup ecranic telecomandat, Alexandru Darie şi Silviu Purcărete.

 

 

Întîlniri încrucişate a apărut şi el cu întîrziere pe ecrane (proiectul fiind finanţat în acelaşi decembrie 2006), după ce fusese prevăzut pentru toamna lui 2008. Motivul: fără a fi efectiv un film de festival – cum n-au fost nici Restul e tăcere sau Nunta mută –, noul întîrziat la întîlnirea cu publicul şi critica a fost plimbat, la rîndu-i, peste mări şi oceane, la festivaluri de mîna a doua şi a treia (nici acolo cu vreo menţionare notabilă în palmaresuri). Dar, văzut în contextul unor abisuri locale, filmul contrazice aşteptările cele mai rele. Eram relativ nedrept cînd, comentînd deciziile din decembrie 2006 sub titlul „Anatomia unei infamii legale“ (Observator cultural, nr. 97/354 din 11 ianuarie 2007) –, recte „malaxorul, pornit în anii ’90, de compromitere în cascadă a debutanţilor, în sistemul de lucru nereformat“ –, vizam otova „includerea în cvartetul dublu al debutanţilor a multiplei eşuate în scurtmetraje Anca Damian şi a necunoscutului Alex. Rotaru (ambii cu scenarii scrise de ei înşişi în exclusivitate şi, astfel, abonaţi la specialitatea casei CNC – eşecurile previzibile)“. E adevărat că veleitarismul riscat al documentarelor sale aplicate operelor muzeistice, marilor figuri literare etc., cum au fost Victor Brauner în 1993 sau Eminescu – călătorie virtuală în absolut în 1999, nu o recomanda aventurii imediate în lungmetrajul de ficţiune, dar ele erau pe linia de plutire utilitară a unei vulgarizări preţioase. E ceea ce întreprinde şi preţios intitulatul Întîlniri încrucişate, în raport cu performanţele de vîrf ale congenerilor: încearcă să le preia unele procedee şi repere, să le extindă ariile de observaţie.

 

Ar fi fenomenul local nou al unui epigonism pînă la un punct de înţeles şi meritoriu. Compoziţional-scenaristic, debutul Ancăi Damian calchiază formula naraţiunii reluate – de mai multe ori, de la capăt – din filmul de debut al lui Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi) şi din acela al lui Cristian Mungiu (Occident), după cum unele ocheade aruncate din mersul maşinii spre mahalalele Bucureştiului, traversate spre final per pedes de delincventul figurat de Andi Vasluianu, care preferă să se întoarcă în penitenciarul din care fusese eliberat, ca şi racolarea lui Ion Sapdaru (descoperit de Corneliu Porumboiu în A fost sau n-a fost?) pentru o apariţie episodică de coloratură, ba chiar şi recondiţionarea, în acelaşi scop meteoric, a franţuzului Samuel Tastet din pomenitul film al lui Mungiu, funcţionează, toate, ca rime în acelaşi sens.

 

 

Două ar fi plafonările care subclasează aceste flatante racorduri. Deşi înscrie pe genericul final, dar în subsidiar, numele lui Răzvan Rădulescu („consultant scenariu“), iar la conferinţa de presă a invocat printre surse o carte a lui Eugen Istodor şi un articol al lui Mihai Dobrovolschi, Anca Damian a intrat într-adevăr în numitul „malaxor“ al autorlîcului total, în care au sucombat toţi debutanţii anilor ’90, cu excepţia lui Nae Caranfil (nu şi a lui Laurenţiu Damian din Rămînerea şi Drumul cîinilor, la care Anca Damian a fost operatoare – pardon, „director de imagine“), complementară în dezavantaje fiind atracţia tiranică spre regie a regimentului de operatori în care Anca Damian îl are ca predecesor proxim pe Nicolae Mărgineanu. Deşi nu se înscriu printre părţile cele mai slabe ale filmului, cadrele introductive anunţă din capul locului mari dificultăţi ale realizatoarei în cele două direcţii-cheie ale vocaţiei filmice: valorizarea „clipei care trece“ şi funcţionalitatea spaţiului din cadru. Lipsesc, din prima clipă, firul tensionat şi nervul secret ale naraţiunii specifice, substituite prin timpii morţi ai orei matinale la care protagonistul Mimi Brănescu (Bogdanovici 1, radio-comentator al postului Guerilla) ascultă atemporal, stînd pe marginea patului, înregistrarea pe un laptop a confesiunii unui puşcăriaş criminal (Bogdanovici 2), iar formatul mult lăţit al imaginii, dictat probabil de fosta operatoare a cameramanului Liviu Marghidan, şi eclerajul standard deconspiră lipsa din decor a oricărei mărci a unui spaţiu domestic personalizat. Odată cu ieşirea din spaţiul standard (în care, din păcate, se va desfăşura cea mai mare parte a filmului, ca sub o succesiune de clopote de sticlă, discursul devine mai fluent. Secvenţele apropierii şi ale accesului în închisoare a lui Bogdanovici 1 atestă aptitudinea încadraturilor şi a sonorizărilor de efect (zidurile, porţile uriaşe, grilajele metalice) şi chiar pe aceea a unui suspans imagistic, nu fără aportul calificat al cameramanului şi al monteuzei Dana Bunescu.

 

 

Dar ne întoarcem la inaptitudinile iniţiale îndată ce ajungem la prima „încrucişare“ din film: întîlnirea dintre cei doi Bogdanovici în vorbitorul închisorii. În afară de pendularea agasantă a aparatului între gros-planuri şi cîte o replică în doi peri, banal explicativă, nimic nu dă sens şi fior momentului. În genere, cadrele şi secvenţele de trecere, liantele, funcţionează în film, în schimb toate „încrucişările“ titulare sînt ratate. „Umplutura“, am putea spune, e cîteodată plauzibilă, chiar dacă, de regulă, este uşor silnică şi cu articulaţii care scîrţie. Dar fondul nu se leagă mai deloc, îndeosebi în partea centrală a filmului („Mirela şi Torbjorn“). De fapt, celelalte două părţi („Bogdanovici şi Bogdanovici“ şi „Andrei şi Ana“) sînt mai mult nişte coperţi ale mult dilatatei naraţiuni centrale, consacrate arhetipal reîntîlnirii dramatice a „femeii la 45 de ani“ (directoare a închisorii în chestiune – Oxana Moravec) cu un iubit (Matti Risten – apropo, filmul e o coproducţie româno-finlandeză, iar interpretul nu e rău deloc, cum nu e bună deloc partenera sa de amor hotelier), cooptat cu un an în urmă la o conferinţă internaţională şi venit acum de la Helsinki la Amara, la un conclav similar. Toate momentele acestei părţi sînt mostre regretabile ale unui cinema provincial, pe cît de „elaborat“, pe atît de vetust.