OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In noul hiatus nemarturisit al premierelor autohtone – vorbesc de ce s-ar numi filme de fictiune de lung metraj intrate in circuitul cinematografelor – doua documentare de metraje si cu statute mult diferite intretin la zi si la antipozi dilematica cinematografiei noastre schizoide: E bine rau de Cristian Mungiu si Doamna cu trandafiri de Cristina Nichitus. Le-am citat cronologic, in ordinea prezentarii lor publice in proiectii singulare la Institutul Francez si, respectiv, Cinema Studio. Prezentari ele insele expresive in sensul cel mai disjunctiv: in primul caz – o tripleta de tineri comperi care au prefatat totodata lansarea cartii electronice 7 scenarii de Cristian Mungiu, alaturi de autorul care a renuntat sa urce pe scena aflindu-se tot in stal si fara nici un microfon, criticul Mihai Chirilov si editorul Razvan Penescu; in al doilea caz – duetul format de realizatoarea scenarista cu akademikul Mihnea Gheorghiu, urcati pe podiumul inalt de la Cinema Studio si dotati firesc cu cite un microfon pe stativ.

Daca am refuza dihotomia pentru care prezentarile n-au fost decit un discret inceput, ca fiind prea la indemina si de-a gata ofertanta – cum lungmetrajele aminate din noiembrie-decembrie pentru ianuarie-februarie au fost din nou aminate pentru nu stim cind – ar insemna sa ne ocupam de subiectele plate ale mizeriilor si zvircolirilor mediocratiei de la CNC 2 si UCIN-ul aceleasi care, nu-i vorba, sint abundente. E zarva mare de citeva saptamini in culise (asa s-au lasat balta premierele si toate interesele publice), fiindca (sa evitam cacofonia) camarila de partid si de stat a hotarit pare-se sa-l sacrifice pe mitologicul Decebal Mitulescu (in cadrul campaniei anticipate-aminate si remaniere-demisie-status quo), dar un cistigator intirzie sa se prefigureze in rotatia cadrelor din rotativa CNC-ONC-CNC: C. Vaeni care „nu se stie al cui om e“ sau I. Carmazan care „e omul lui Nicolaescu“; drept care s-ar putea sa cistige un al treilea – operatorul L. Pojoni, virat prin efractie de la TVR. Cam aceeasi atmosfera la UCIN-ul care nu se roteste, se pritoceste in suc propriu, fortindu-se sa uzurpe cit mai mult prin afisaj.

Dupa expulzarile in corpore si radierile in cascada, nici un regizor si nici un critic neinregimentat nu-si poate spune cuvintul, de pilda asupra propunerilor vitale pentru „indemnizatiile de merit“ in cadrul Legii 118/2002, inlocuite cu o politica de stat in stat: in timp ce alte „uniuni de creatori“, ca UNITER, solicita si iau in consideratie si cereri din afara nomenclatorului propriu, feuda fripturista exclude drepturile altora, ca sa blocheze Comisia nationala cu nulitati si mediocritati pe deasupra si neproductive, incit – in afara compilatiilor belferesti, a vechilor scripte PCR si securiste si a noilor servicii clientelare – e de mirare ce-ar putea inscrie cu cistig de cauza transnationala in CV-urile din dosare (in domeniul filmologiei) alde A. Puran si A. Darian. In fine, pe acest fundal stiut, un ultim fapt divers si nu tocmai, in hiatusul nedeclarat al premierelor publice: nici unul dintre cei trei debutanti, care au indepartat momentan spectrul falimentului in acesti primi ani 2000 – Cristi Puiu, Cristian Mungiu si Radu Muntean – nu participa si nu e avut in vedere de vreun proiect sau vreo solicitare in cadrul Concursului de scenarii aminat cu schepsis trei semestre succesive la CNC 2 si a carui dead-line e, in cele din urma, data de 12 februarie crt. Ca atare, nici unul dintre debutanti nu va putea prezenta un al doilea film in curs de trei ani, raminind strict sechestrati in ritmul care a pulverizat si virfurile precedentelor valuri regizorale, atit in cei 40 de ani ai dictaturii, cit si in cei 7+4+2 ani pierduti in regimul regizoro-medio-creatiei.

Daca mai punem la socoteala ca buletinul de propaganda pro domo Cinema nu mai apare nici el – ca sa ne bucure vreun nou editorial de C. Caliman despre „rascrucea de valuri“ fericita, sau de L. Damian despre raporturile de har dintre Garcea si Cioran, Eliade, Noica in care primul „cistiga partida“ – e limpede ca trebuie sa ne intoarcem la cele doua documentare dihotomice.
E bine rau nu poarta pe generic un semn de exclamare, cum ar presupune intr-o transcriere standard oximoronul construit de Cristian Mungiu cu sensul unui superlativ care se autopersifleaza: E bine grozav! E o subtilitate sarcastica astfel continuta, de la titlu si pe tot parcursul scurtului film, din care se vede ca studentul in anul I la ATF – clasa Stere Gulea, 1994 – era un scriitor si un cineast in deplinatatea harului si instrumentatiei, cu mult inainte de a-si scrie scenariul pentru Occident. Caci un exercitiu pentru anul I, inaintea unei scolarizari de specialitate, in regimul impus al unei singure zile de filmare pe strada, din care sa iasa un reportaj de zece minute, din asta a rezultat un film la care s-ar putea scolariza cu folos (desi asta ramine de vazut) nu doar cohorte de realizatori ai posturilor de televiziune, dar si unii dintre profesorii lor, ca sa nu spun cit de bine i-ar sta acestui scurtmetraj ca material didactic obligatoriu la niste cursuri de reciclare ale scolii noastre de film in intelesul ei extins, in perimetrul desuetudinilor ei evazioniste sau doctrinare, in calofiliile-i grandilocvente, provinciale.

„Capcana“ in care precocele cineast isi prinde „subiectii“ – trecatori intilniti in cale – e formata din doua intrebari ingenuu-subversive. Si ma intreb care dintre cistigatorii concursurilor de scenarii de la CNC 2 din 2001 si 2003 – daca le-ar fi trecut prin minte sa puna astfel de intrebari sau sa-si hraneasca un lungmetraj din subtextele respective – care ar fi stiut sa se delecteze cu anticipatie, fara urma de facilitate complezenta, cu gravitate decantata si cu umorul subiacent, la raspunsurile „mortale“ ale „victimelor“: 1. Cum ii vedeti pe romani, care ar fi trasaturile caracteristice ale poporului roman? 2. Dupa care criterii ii alegeti pe cei pe care ii votati pentru Parlament? Exclamatia fara semn E bine rau, redind, nu-i asa, optimismul nostru congenital, inca neerodat in 1994, dar oricum peren, ca si inalta constiinta de sine a autoincintarii, sintetizeaza cumva sensurile celor mai multe dintre raspunsuri, dar filmul se incheaga secret deasupra lor si in interstitii, din rostirile si fizionomiile admirabil valorate prin incadraturi, dilatate sau comprimate temporal, cind interlocutorii isi cauta cuvintele si-si chinuie cugetele. Cinema si nimic altceva, ca sa citez titlul unui volum de Eugenia Voda? Da, daca asta inseamna totul prin cinema si nu altfel, nu in alt timp, nu in suburbia profesiei si vocatiei.

Trist e ca proiectia de la Institutul Francez a fost singura iesire in public a acestui film care dateaza de noua ani si n-a fost prezentat nici macar la Festivalul studentesc CineMAiubit, cum inedite au ramas pentru publicul cinefil filmele turnate de Cristian Mungiu dupa sase din cele sapte scenarii accesibile acum pe Internet (www.liternet.ro). Dar nu si altfel. Dar aceasta ar insemna sa ne intoarcem la alineatul-paranteza de la inceputul articolului. Dar poate nu e necesar, oricine putindu-si imagina ce-ar trebui scris in reluarea acelui alineat-paranteza – deocamdata si nu stim cit timp – zadarnic. Dar insa: raspunsurile la intrebarile de ce E bine rau a ramas necunoscut pina acum, de ce cele sase filme cu scenariile pe Internet si altele turnate ulterior de Cristian Mungiu, cu care altminteri CNC 2 se mindreste in rapoartele sale statistice, fiindca le-a cofinantat, de ce nu sint prezentate intr-un ciclu la Cinema Studio, de pilda; de ce nici unul dintre reprezentantii veritabili ai ceea ce am numit al patrulea val regizoral nu ajunge in timp util la al doilea si al treilea lungmetraj s.a.m.d., unele dintre raspunsuri le putem cel putin ghici vizionind cu atentie filmul Doamna cu trandafiri, cu durata de 70 de minute, proiectat, cum spuneam, in spectacol de gala la Cinema Studio.
Si Doamna cu trandafiri e bun ca material didactic, dar viceversa. Fara sa fie deloc „o catastrofa“, nici „un film prost“. E doar fimul unei profesoare de regie, la „cea mai buna scoala de film din lume“ (cf. Florin Zamfirescu, Laurentiu Damian, Cristina Nichitus insasi si altii)!

E doar un film superficial cu gratie si gaunos cu pretiozitate. Fata de calofilia tip Dan Pita degradat, Doamna cu trandafiri are toate avantajele feminitatii (subiect prea vast pentru acest spatiu), dar tot calofilie se numeste, cu doza inerenta in risipa de timp (70 de minute!) si de mijloace (nu e spatiu nici pentru complimentarea performantelor cu doua taisuri ale imaginii lui Dan Alexandru, ale sunetului lui Anusavan Salamanian s.a.m.d.), cu efect malformant asupra gustului si orizontului de asteptare al publicului, ca orice lux deplasat. Asta in pofida marilor indreptatiri tematiste, uneori insa in linia innobilata a raspunsurilor subiectilor lui Cristian Mungiu la intrebarea „Cum vedeti poporul roman?“ (fiind un film inchinat gloriei nationale si internationale a femeii romane personificate de Martha Bibescu, de unde prezenta pe podiumul inalt de la Studio a nasului „epopeei cinematografice nationale“). Ar fi fost poate primul si ultimul prilej in care Legea Cinematografiei uzurpata de Sergiu Nicolaescu s-ar fi dovedit benefica, daca prevederea sa, altminteri inacceptabila, privind durata scurtmetrajelor ar fi fost respectata si la nivelul inaintasilor, nu doar al debutantilor si tinerilor in general, prin reducerea la jumatate a duratei de 70 de minute. Dar, pe de alta parte, am fi poate nedrepti, fiindca, nelipsindu-i un ce intelectual in feminitatea sa, Doamna cu trandafiri e un film bovaric: s-a spus sau s-a dedus la spectacolul de gala ca e razbunarea unui proiect ratat de film de lungmetraj de fictiune, cu actori, pe care ma tem ca, in afara de faptul ca ar fi fost de vreo 100 de minute, dna Cristina Nichitus l-ar fi realizat scriindu-si, ca si in substitut, singura, scenariul, pentru care – abtinindu-ma asupra prestatiei sale de profesoara de regie – in mod cert nu-si poate fi suficienta siesi. Tot raul spre bine.