Zilele
Filmului Polonez, desfășurate la București (Cinema Scala și Muzeul Țăranului
Român) și Chișinău (cinematograful Gaudeamus) între 24 noiembrie și 4
decembrie, au prezentat publicului românesc și basarabean șapte dintre cele mai
importante producții poloneze ale anului 2010. Evenimentul, organizat de
Institutul Polonez București în colaborare cu Ambasada Republicii Polone la
Chișinău și cu sprijinul Institutului Polonez de Artă Cinematografică, a
reflectat astfel cele mai noi tendințe din filmele produse în țara lui Wajda,
Kieslowski sau Zanussi.
Veneția
(Wenecja) al lui Jan Jakub Kolski (considerat inițiatorul „realismului magic“
în cinematograful polonez) este un film de maturizare (erotică și psihică,
ultima cu consecințe dramatice), care începe cu cîteva luni înainte de
invadarea Poloniei de către Germania și se încheie, cu un post-scriptum
artificios, la finalul conflagrației mondiale. Protagonistul, Marek, e un băiat
care visează să ajungă la Veneția împreună cu fratele și părinții săi, dar nu
poate să-și vadă visul cu ochii din pricina izbucnirii războiului (o cauză
secundară fiind și faptul că mama sa este adulteră); totuși, în pivnița
conacului mătușii sale, alături de rude, prieteni și vecini, el își
construiește propriul simulacru de Veneție, în care încearcă să se refugieze de
urgia din lumea exterioară. O producție inspirată de o proză a lui Wlodzimierz
Odojewski, cu un buget considerabil (efectele speciale sînt impresionante
pentru un film european) și cu atmosferă de dramă rusească, în pofida notelor
antisovietice (după Katyn al lui Wajda, asasinarea mișelească a tatălui Zuziei
de către un reprezentant al Armatei Roșii poate fi expediată într-un cadru
scurt, fără a mai fi nevoie de vreo detaliere), Veneția are și scurte
incursiuni în fantastic (percutante – în cazul lui Marek, ridicole – în cazul
lui Naumek), și tulburătoare secvențe care ne amintesc de ceea ce Hannah Arendt
numește „banalitatea răului“ (uciderea micului violonist evreu, într-un
elaborat plan-secvență, sau vizita inopinată a ucigașului, cadru în Ministerul
Propagandei al lui Goebbels).
În Joanna, filmul veteranului Feliks Falk (reprezentant important al așa-numitului
„cinema al anxietății morale“), acțiunea se desfășoară tot în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial. În Cracovia ocupată de naziști, o tînără pianistă,
al cărei soț e dat dispărut pe front, încearcă să trăiască din slujbe modeste
și temporare. Deși se știe urmărită de ocupanți și de informatorii lor, atunci
cînd găsește în biserică o micuță evreică, despărțită de părinți, Joanna decide
s-o ascundă în apartamentul ei. Un ofițer german, atras de ea, îi descoperă
secretul, iar femeia singură îi acceptă avansurile pentru a-i salva viața
inocentei chiriașe ilegale. Însă nici un sacrificiu nu rămîne nepedepsit, așa
că familia o reneagă, iar partizanii o pedepsesc, deoarece ar fi fraternizat cu
inamicul. Scenariul fără compromisuri, regia fără ezitare, imaginea în culori
reci (de altfel, toate filmele poloneze din program sînt remarcabile tehnic)
și, înainte de toate, prestația senzațională a actriței din rolul principal,
Urszula Grabowska, fac din Joanna un film memorabil despre păstrarea umanității
în vremuri de restriște.
Asemuit (în
special datorită unor similitudini narative) cu oscarizatul film german Viețile
altora de Florian Henckel von Donnersmarck, Trandafirașul (Rózyczka) de Jan
Kidawa-Blonski ne aduce în Polonia comunistă de după Războiul de Șase Zile din
1967, în care Israelul a triumfat în fața coaliției arabe susținute de URSS.
Atunci, Biroul Politic sovietic, care blocase deja ascensiunea evreilor în
ierarhia Partidului Comunist Polonez, a declanșat o adevărată campanie
națională de luptă împotriva „sioniștilor“. După cum aflăm din finalul
filmului, aproximativ 15.000 de polonezi, în principal evrei, au fost forțați
să-și părăsească țara în acea perioadă tulbure. Trandafirașul o are în rolul
principal (iubita unui agent secret abrutizat, care acceptă să devină spioană
sub numele de cod ce dă titlul filmului) pe Magdalena Boczarska, actriță de
televiziune care debutează convingător în cinema. Trandafirașul este bazat pe
cazul real al scriitorului Pawel Jasienca, care a murit, în 1970, fără să afle
că soția sa era de fapt o agentă a serviciilor de securitate; ea a ajuns chiar
să înainteze un raport despre înmormîntarea soțului său... Chiar dacă atmosfera
epocii este destul de bine surprinsă pe peliculă (grație și folosirii unor
imagini de arhivă bine alese), iar scenariul ne rezervă cîteva mari surprize,
acest thriller, pe alocuri melodramatic, cu spioni ratează șansa de a deveni o
dramă psihologică autentică, precum filmul german amintit anterior.
În
concluzie, cineaștii polonezi sînt deseori inspirați de momente importante și
de cazuri relevante din istoria recentă a țării (uneori prin intermedierea unor
opere literare), dar nu se sfiesc să evadeze, cînd și cînd, într-un fantastic
corelat cu psihologia personajelor din filmele lor.
Bizonul
polonez iubește scurtmetrajele
A șasea
ediție a Festivalului Internațional de Scurtmetraj ZubrOFFka (ale cărui nume și
logo trimit la bizonul polonez, înrudit cu zimbrul carpatin, dar și la populara
marcă locală de vodcă Zubrówka) a avut loc între 7 și 11 decembrie, la
Bialystok și în cîteva orașe învecinate (pentru că evenimentul își propune să
capete rezonanță în întreaga regiune Podlasia, din nord-estul Poloniei).
Printre multe cinematografii ale lumii, Noul Cinema Românesc a fost bine
reprezentat în programul și în palmaresul festivalului.
Anul acesta,
ZubrOFFka a inclus cinci secțiuni competiționale, fiecare cu premii
consistente, trei rezervate cineaștilor polonezi (amatori, studenți și
profesioniști), iar alte două – celor din Europa de Est și, respectiv, din restul
lumii. Din juriu a făcut parte și regizorul și profesorul de film Róbert
Lakatos, care s-a impus în 2008 cu docuficțiunea Bahrtalo! (Hai noroc!); el
este născut și activează în Cluj, dar a absolvit Regia în Polonia, la celebra
școală de film de la Lódz. Grand Prix-ul festivalului, în valoare de 2.000 de
euro, a revenit unui film canadian, Tulip, Texas and Us, semnat de un
tînăr cineast originar din Cehia, Lee Filipovski. Tragicomica poveste de
dragoste dintre Nancy, o fată cu dresuri verzi, și Peter, un cîntăreț la tubă
cu visuri mărețe, ne este relatată de un narator intruziv (care nu se
mulțumește să rămînă în off), în acompaniamentul muzicii de fanfară balcanică,
avînd aici rol dramaturgic. Juriul, condus de documentaristul polonez Marcin
Koszalka, a considerat că Tulip, Texas and Us este cel mai izbutit film din
toate cele cinci competiții. În secțiunea est-europeană („Estward Window“),
premiul întîi, în valoare de 700 de euro, a fost atribuit unei coproducții
Ungaria-România, Infinite Minutes de
Cecília Felméri (prezentă în competiție și cu documentarul animat Mathias,
Mathias). Filmul premiat, selecționat anul acesta și la prestigiosul Festival
de la Locarno, este inspirat de o nuvelă a lui János Szántai și redă, într-o
construcție narativă inteligentă, perspectivele mai multor personaje dintr-un
spital asupra unuia și aceluiași moment. În competiția est-europeană a mai fost
inclus scurtmetrajul Superman, Spiderman sau Batman de Tudor Giurgiu.
Mai
participasem la festivalul de la Bialystok în urmă cu doi ani, atunci cînd
prezentasem cele mai bune scurtmetraje românești din perioada anterioară. De
data asta, fiind invitat să concep și să prezint un nou program de producții
autohtone, am intenționat să dovedesc că Noul Cinema Românesc nu poate fi
restrîns la deja cunoscuta formulă realistă și că tinerii regizori români sînt
atrași și de genuri cinematografice repudiate în general de către adepții
cinematografului „de autor“. Pentru asta, am ales cinci scurtmetraje din 2008
și 2009 (Zombie Infectors 3 de Nicolae Constantin Tănase, Cucul de aceeași
Cecília Felméri, Nunta lui Oli de Tudor Jurgiu, animațiile My Friend is a
Cloud de Tudor Octavian și White Noise
de Marius Pandele), dar și mediumetrajul foarte recent Film pentru prieteni de
Radu Jude, care, din pricina duratei sale, nu era eligibil pentru competiție.
Programul a fost bine primit de un public foarte tînăr și tocmai ultimul film
amintit a stîrnit cele mai aprinse reacții, pro și contra, din partea
spectatorilor.
Raportîndu-mă
la ediția din 2009, am fost uimit cît de rapid a crescut festivalul în ultimii
doi ani, acumulînd tot mai multe filme și spectatori, locații și evenimente,
competiții și secțiuni paralele atractive. Pe lîngă producțiile poloneze (care,
desigur, au beneficiat de partea leului), publicul a putut urmări, în afara
competițiilor, scurtmetraje notabile din Țările Baltice, Cehia, Slovacia,
Germania, Spania, Japonia și Australia (în cadrul unor selecții din festivaluri
sau al unor programe de tipul best of). Membrii juriului și alți invitați
speciali ai festivalului și-au prezentat filmele cele mai importante. Astfel,
am avut șansa să-l cunosc pe Taku Furukawa, un excelent cineast animator și
ilustrator japonez, a cărui experiență, în genuri și stiluri diverse, se
întinde pe parcursul a peste patru decenii. Printre altele, el mi-a mărturisit
că-și aduce aminte cu plăcere că, în anii ’70, un film al său a fost
selecționat la Festivalul de animație de la Mamaia, pe atunci unul dintre cele
mai importante ale lumii (din păcate, evenimentul nu a avut parte decît de trei
ediții).
Dar
ZubrOFFka nu înseamnă doar filme, ci și concerte cu artiști și trupe inovatoare
(printre aceștia, producătorul american Blockhead, un mare nume al hip-hop-ului
instrumental, a deschis oficial festivalul, acompaniind live trei scurtmetraje
clasice ale lui Chaplin), o expoziție de fotografie (cu instantanee sugestive
din Islanda), alta de benzi desenate (fără cuvinte) și, desigur, petreceri
ideale pentru networking. Dacă va continua să crească în același ritm, sînt
sigur că Bialystok va deveni în curînd o destinație obligatorie pentru
cineaștii și cinefilii europeni.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters