OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La inceputul guvernarii Adrian Nastase, cu Razvan Theodorescu ministru al Culturii, in primele luni ale lui 2001, purtam un fel de dialoguri exploratorii cu ministrul, mai mult printr-un consilier al sau – acesta cineast intrucitva (fost scenograf la filme de mina a doua si a treia, unele regizate de Sergiu Nicolaescu, inainte de a deveni – scenograful – proprietar de firma comerciala, apt probabil sa cotizeze la PDSR, poate sa-l si finanteze electoral, cumparindu-si astfel postul ministerial pentru care nu avea altminteri nici o indreptatire, in afara exercitiului securistic citibil fiziognomic si comportamental). Altadata baiat bun de suete in culisele platourilor de filmare (acum banuiesc, in exercitiul dublei sale functii), consilierul, zic, imi tot spunea in 2001 ca degeaba ma agit eu cu proiecte de reforma (publicasem in Observator cultural din ianuarie 2001 un Proiect. Simpozionul National pentru Refondarea Cinematografiei), fiindca, zicea (in noua guvernare), „cinematografia este jucaria lui Nicolaescu“ (i-am dat numele consilierului in „gluma in decalog“ NU, care incepea cu „1. Nu fiti secretosi, mai lipsiti de transparenta decit predecesorii…“ – Observator cultural Nr. 57 din martie 2001; „editia a II-a revazuta si adaugita“ Ibidem, Nr. 126 din septembrie 2002).

Dupa esecul campaniei comune cu alura mafiota („Casa nostra“) pentru suprimarea dizidentei reprezentate de Lucian Pintilie la Studioul ministerului, stapinul desemnat al „jucariei“ si-a dat seama insa ca nu poate face „casa nostra“ buna cu ministrul. Nu pentru ca acesta nu l-ar fi ascultat in tot ce-a intreprins cinematografic dupa alegerile din noiembrie 2000, ci pentru ca s-a dovedit prea slab, invins fiind de primul ministru in chestiunea Pintilie, mortala pentru orgoliul sau. Drept care si-a luat „jucaria“ repartizata partinic si a trecut cu ea in „casa nostra“ cu cel mai tare, crescind si el in grad, ca subordonat direct al primului ministru. La Cotroceni, s-ar fi dus doar ca sef al statului, iar ca sa mute cinematografia in subordinea Parlamentului, cum a incercat Legea Cinematografiei, nu i-a reusit din cauza opozitiei democratice care-l bruiase in timpul discutarii proiectului, proiect sustras de asemenea din mina ministrului de resort, care la rindul sau si-l adjudecase de la predecesorul sau, dar pedeserizindu-l insuficient.

Altminteri, a stiut sa profite de inexistenta unei monitorizari profesioniste din partea Uniunii Cineastilor, anihilate de clanul complice al fripturistilor tiranici ai lui Mihea Gheorghiu, si a speculat ineficienta opozitiei democratice din Parlament, care s-a lasat prinsa in capcana generalitatilor si a dispozitiilor de ordin financiar, fara a sesiza vectorul mafiot introdus in articulatiile proiectului de lege privind organismele decizionale. Atit de bine i-au reusit aceste manevre senatorialului Sergiu Nicolaescu incit – la promulgarea Legii – s-a simtit de-a dreptul voievod si si-a intitulat primul editorial din buletinul de reclama pro domo Cinema (Nr. 6 – 2002), nici mai mult, nici mai putin decit cu zicerea lui Mihai Viteazul „Pohta ce-am pohtit“. Care va sa zica, similar cu Voievodul a carui „pohta“ apocrifa a fost unirea fie si fragila a neamului, „pohta“ pe masura, mai durabil implinita, a lui Sergiu Nicolaescu a fost si este ca filmul romanesc sa aiba o lege care sa-i poarte numele si duhul. Dar, in definitiv, metafora istorico-lexicala de autoincununare pe sol national nu e mai greu de acceptat decit autoproclamarea nominala a aceluiasi, mai demult comentata in aceste pagini, ca echivalent al lui Orson Wells in Balcani si Carpati, fara a mai vorbi de superioritatea revendicata la tot pasul asupra celorlalti regizori de peste mari si oceane, dupa ce Sergiu cel Mare a facut sa apara in Los Angeles Times, inca din anii gloriei sale curat ceausiste, rusinea nationala a dezinformarii demente ca ar fi „cel mai de seama regizor roman“, cind din fericire nu dam de el nici pe vreunul din primele zece locuri.

Cert e insa ca virarea catre sine de catre kitschistul epopeic a zicerii Voievodului, textul astfel intitulat din ultimul Cinema si prestatia lui Orson Wells bis la o falsa conferinta de presa tinuta la CNC in ajunul trecutelor sarbatori nu pot impartasi soarta efemera a artificiilor din pomul de Craciun. Ele sint demne de o larga receptie, inclusiv guvernamentala si, bineinteles, in partidul de guvernamint, ca sa stie si el cu cine defileaza la viitoarele alegeri si in urmatoarea guvernare. Daca n-ar fi decit pentru faptul ca pomenitele si mult repetatele acte se ridica la nivelul celor mai expresive confirmari din toate timpurile ale diagnosticului de mult facut public, scriptic (trebuie sa ma repet), de cel mai apropiat cunoscator fidel al epopeicului, scenaristul filmelor Dacii, Mihai Viteazul s.a., Titus Popovici: „o cronica mitomanie“, „sarman paranoic minor“. Diagnostic intarit in chiar textul de sub titlul voievodal, unde uzurpatorul legii lui Radu Gabrea si Stere Gulea afirma deloc metaforic, negru pe alb – nu verbal, ca in Parlament sau la toate televiziunile – ca datorita lui, in prezent, in cinematografie, „in afara de nebuni, toata lumea e multumita“. Nici ca se putea o mai sincera etalare a „paranoicului“ (mi-am luat precautia ghilimelelor)! Este tehnica bine stiuta de la mai marii politici ai maladiei din secolul trecut – pasarea ei celorlalti – de care s-a servit si paranoicul nostru suprem in orele detentiei din decembrie 1989, ceea ce ar trebui sa stie si Sergiu Nicolaescu, care l-a filmat la proces si in fata plutonului de executie, primind pentru aceasta cadou jucaria cinematografiei.

Dar, tocmai, sa revenim la „jucaria“ care vine de se leaga cu diagnosticul, ca recuzita simptomatologica. A doua tehnica din dotare a jucausului – dupa pasarea maladiei – este mai vesela, dar de aceeasi sorginte: tapajul statisticelor, dupa modelul ceausist al raportarii recoltelor astronomice, la care Sergiu Nicolaescu a contribuit disciplinat, ca recordman, prin peliculele sale in doua parti din anii ’70-’80 ai secolului in care se crede inca. Nu vorbesc de Sinteza activitatii 2001-2002 distribuita impersonal (citeste semnata de presul executiv Decebal Mitulescu), la pseudoconferinta de presa din decembrie trecut, ca raport preelectoral al CNC 2, pentru guvernul care-l tolereaza in ograda: un galimatias de cifre si grafice tautologice, speculind politicianist pentru afonii totali in aritmetica cota zero a anului 2000 – de care CNC 1 se face vinovat sistemic, nu financiar-administrativ, in egala masura ca ONC-ul anilor 1997-2000 – spre a-si proiecta automat realizarili catre plus infinit. Nu ma refer nici la sarlatania simetrica cu editorialul, la capatul celalalt al ultimului numar din Cinema, unde se sacrifica patru pagini de hirtie excelenta si tiparul asijderea, pentru un „top 50“, cu „Cele mai vizionate filme romanesti“. Top viciat din plecare prin amestecarea in clasament a filmelor in doua parti promovate propagandistic si arghirofil de culturnicii dictaturii si de scenaristii nomenclaturisti, la care spectatorii erau si sint numarati de doua ori, ca platitori ai biletului dublu. Minunatie reactivata, pentru ca cel pe care nu-l descoperim pe nici unul dintre primele zece locuri valorice ale regiei romanesti sa domine mai copios piramida revansarda. Artificiu cautionat de zelatorul ce-si zice critic de film si semneaza paginile ca redactor-sef al oficiosului: Calin Caliman.

Nu, nu la astea ma refer. Vorbesc de cifraraia de aceeasi factura semnata in editorial Sergiu Nicolaescu: „Legea ne permite sa facem 16 filme in 2003“. Si (parca prin manipularea virgulei): „cinematografia va contribui la PIB cu 1,6% in 2003“ (sirul a continuat in expunerea orala: „Anul asta am facut 12“, „eu va promit sa ajungem la 20 de filme anual“ s.a.m.d.). Cum si cu ce rezultate ajunge Sergiu Nicolaescu la asemenea cifre, chiar daca nu punem in discutie realismul lor, cum aduna din nou perele cu corcodusele, mai toate putrede inca de la semintele scenaristice premiate de juriul prezidat si el (nu doar Colegiul CNC) de prea des numitul – cu exceptia care confirma regula a filmelor de debut Occident si Furia – am inceput sa revedem la premierele din toamna si vom vedea berechet in tot acest an (pre)electoral. De toata nostimada a fost, in acest sens, declaratia solemna facuta cioporului de trimisi alesi pe sprinceana ai mass media: „Incepind de anul asta, raspundem si de calitatea filmelor“. Iarasi cu recursul tipic de fost raportor ca secretar PCR, cu cifre si procentaje in toate: „Va garantam o crestere a calitatii intr-un procentaj de cel putin 50%“.
Promisiunea se cere insa tratata cu toata seriozitatea. Sa zicem ca am uitat ce a insemnat calitate pentru Sergiu Nicolaescu in precedentii 13 ani de cind isi intretine fara incetare „pohta“ de a pastori breasla. Sa uitam ca si in interregnul ONC a fost, dupa spusele autorilor la lansare, presedinte de juriu, legindu-si numele de rebuturile din proiect Incidentul Ankara, Tacanitii sau aducind, foarte recent, la liman stupiditati absolute ca Vlad nemuritorul, pentru care producatorul i-a adus multumiri la lansare. Sa ne facem ca nu am observat ca CNC 2 nu indrazneste nici in aceasta stagiune sa lanseze pe piata piese-cheie ale „jucariei“.

Cu premierele programate si mediatizate puternic din august 2002, aminate din noiembrie si decembrie 2002 pentru ianuarie 2003, nu vom vedea nici in aceasta luna pe ecrane Raport despre starea natiunii de Ioan Carmazan, nici Ce lume vesela… de Malvina Ursianu. Toate acestea palesc insa fata de spectacolul di granda care, dupa toate probabilitatile, se va desfasura in lunile urmatoare. Plus frisonul care ne-a cuprins de cind am citit in Sinteza activitatii 2001-2002 capitolul IV: Elemente ale strategiei si ale planului de actiune pentru perioada 2003-2007 (ne pregateam, se vede, de alegeri anticipate). Aici figureaza amenintarea „continuarii traditiei filmului istoric“ si a „diversificarii subiectelor cu succes de public, filme de actualitate si comedii“. Chiar daca eliminam cosmarul unor noi Triunghiul mortii de Sergiu Nicolaescu si C.V. Tudor, ne ramine groaza filmelor de gang si „de actualitate“ ale rotativei CNC-ONC-CNC, din seria inca nepomenitelor Proprietarii de stele, Sexy Harem Ada-Kaleh, Turnul din Pisa incununata cu „succesul de public“ din alta galaxie, a altui clan complice: Garcea si oltenii.
Cu asta trebuie sa si inchei, fiindca am ajuns la un Quod Erat Demonstrandum in privinta „strategiei“. „Strategia“ e simpla: daca si Garcea si oltenii, finantat de alta firma mafiota, e mai mult sau mai putin bine venit, sintem salvati! Putem sa ne vedem in continuare de „jucarie“, si cu juriul si cu hotiile concursului de scenarii anuntat pentru februarie 2003, la fel ca la cel finalizat in iunie 2001. Drept care fostul cineast Laurentiu Damian, pus director la buletinul de serviciu Cinema, a fost totodata pus (sau s-a simtit facut) sa scrie un editorial generos (in numarul care a precedat confesiunea „pohtei“), intitulat De la Pacala la… Garcea.

Mimind un acut fatalism de belfer in vacanta pe Dimbovita pustiita, fiindca n-a vrut sa ramina la Raminenii sai de pe Dunare, Laurentiu Damian se vaita cu à propos: „Mai sintem oare noi capabili sa gustam umorul inteligent (Mazilu), umorul absurd (Ionesco, Visniec), umorul sanatos (Baiesu) [..]? Nu. Si astfel a aparut Garcea…“. Iar pentru ca Laurentiu Damian e si prorector la UNATC, le compune nenorocitului si interpretului respectiv o filiatie fantasta, pornind de la miticul Tindala, trecind prin Amza Pellea si Toma Caragiu. Apoi, cel coborit la nivelul belferului de duzina se mai resemneaza o data, lamentindu-se abisal: „Cu el, cu Garcea, fara el, viata este la fel de trista“. Dupa care – stiti ce face prorectorul cult, pe post de furnizor al unui Weltanschauung al sistemului prorogat?! Cica: „Pentru asta [adica pentru a obtine altceva – n.n.] trebuie putin Blaga, putin Cioran si Noica…“. Asta ii lipseste lui Garcea! Altminteri, filmul „a cistigat partida! Filmul «cu olteni» reediteaza, precum altadata Pacala, succesul la public. Si nu o data negam personajul, ii negam prostia, uitind ca este vorba, totusi, de noi. Ce mai, dam drumul la televizor si privim. Si pe noi… si pe Garcea!“ (urmeaza semnatura: Laurentiu Damian).
Bine zis. Dar care „noi“? Am mai scris despre Laurentiu Damian si cei ca el: sacul si peticul. Insa in privinta „sacului“, pledez din nou not guilty.