Autor: 
Categoria: 
Regizorul Darren Aronofsky este unul dintre cei mai înzestrați și ingenioși cineaști nord-americani contemporani, iar cel mai nou film al său, Lebăda neagră, chiar dacă a fost nedreptățit de votanții Premiilor Oscar (o singură distincție, pentru actrița Natalie Portman, din cinci nominalizări), merită să suscite o discuție.
Filmul se deschide cu o secvență onirică premonitorie: o balerină în alb, de o frumusețe și o inocență angelice, dansează delicat, pe un fundal muzical feeric, într-un con de lumină, tatonînd intermitent zona întunecată. De acolo apare un bărbat în veșminte negre, cu căutătură sinistră. În timp ce muzica se întețește, căpătînd note dramatice, el se metamorfozează, prin mișcări agile, într-un monstru înaripat/ încornorat, ce pare a pune stăpînire pe divina dansatoare. Însă aceasta reușește să se elibereze și își continuă dansul suav, marcată evident de întîlnire.
Visul îi aparține Ninei Sayers, protagonista noului film al lui Darren
Aronofsky (Recviem pentru un vis). Este, de fapt, o trimitere la prologul dinLacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski, în care prințesa Odetta cade victimă
vrăjii geniului malefic Rotbart. Secvența onirică reflectă și visul Ninei, și,
totodată, al oricărei balerine din lume, de a primi rolul principal în celebrul
balet. Același vis îl avusese și Erica, mama (singură) a Ninei, însă, pretinde
ea, renunțase la cariera de balerină pentru fiica sa. Acum, Erica speră că-și
va vedea visul cu ochii prin intermediul Ninei, pe care o ține închisă într-o
cușcă roz, vrînd să o protejeze de vicisitudinile lumii și reușind mai degrabă
s-o împiedice să-și trăiască viața (nu e întîmplător faptul că prima apariție
în cadru a mamei seamănă cu cea a demonului oniric).
Ca balerină, făcînd parte de patru ani din aceeași companie newyorkeză
ca și mama sa în tinerețe, Nina este obsedată să nu greșească nici o mișcare,
dorind să atingă perfecțiunea. Dar, așa cum încearcă să-i explice directorul
artistic Thomas Leroy, perfecțiunea nu ține doar de disciplină și control, ci
și de spontaneitate (de care dă dovadă din plin Lily, dansatoarea nou-venită de
la San Francisco) și chiar de impulsuri întunecate (de care ascultă fosta
prim-solistă Beth MacIntyre, acum forțată să se retragă). Nina le invidiază pe
amîndouă și încearcă, prin metode nu prea oneste, să se inspire de la ele,
pentru a le putea interpreta convingător nu doar pe Odetta (prințesa vrăjită,
rol pe care-l are deja la degetul mic), ci și pe Odilia (seducătoarea fiică a
lui Rotbart, rol care-i este complet străin imaculatei – pînă acum – Nina), în
noua montare, regizată de Thomas, a baletului lui Ceaikovski.
La o lectură superficială, Lebăda neagră poate fi considerat un film
despre rivalitățile feroce din lumea baletului (nu doar) newyorkez. Dar este și
un film cu un personaj central fascinant, pe care camera îl urmărește tenace și
din perspectiva căruia cunoaștem lumea de pe ecran. Această lume pare inițial
realistă, însă, pe măsură ce, conduși de Aronofsky, pătrundem tot mai adînc în
subconștientul protagonistei (lebăda albă ce se visează lebădă neagră), ea se
transformă într-o fantasmagorie halucinantă și subjugatoare. Astfel că, atunci
cînd începe să curgă genericul final, ne trezim în sala de cinema și ne
întrebăm ce am urmărit: un vis sau un coșmar? Pentru că Lebăda neagră nu este
doar un film...
Modul în care autorul își tratează personajul principal amintește de
anteriorul op al regizorului american, Luptătorul (The Wrestler, 2008). Este
greu de crezut, dar Darren Aronofsky avea în proiect o poveste de dragoste
dintre un star de wrestling și o balerină, pentru ca, apoi, să ia decizia de a
realiza două filme despre aceste personaje. Se poate observa că Luptătorul șiLebăda neagră sînt niște drame psihologice (cu numeroase tente de thriller în
al doilea caz) care pun accentul (și) pe corpul fizic – supus autodistrugerii,
văzute ca preț al succesului. Din acest motiv, unele secvențe din noul film îi
pot oripila pe spectatori, însă Aronofsky a învățat că șocul poate înlesni
cîștigarea publicului (fie că pleacă extaziați sau revoltați, cu siguranță
spectatorii nu vor uita prea curînd Lebăda neagră).
La nivel tematic, filmul nu aduce nimic nou: cunoaștem cu toții opere
de artă (nu doar producții cinematografice) despre alienarea mintală (cred că
„schizofrenie paranoidă“ este termenul științific potrivit), dublul malefic sau
sacrificiul pe altarul creației. Iar regizorul barochist-expresionist nu se
ferește de locurile comune, ba chiar le aglomerează în cadru, trăind cu
voluptate sentimentul kitsch-ului bine făcut. Dar, în pofida tuturor clișeelor,
filmul său pulsează de viață, în primul rînd datorită lui Natalie Portman, care
interpretează sclipitor un personaj complex – Nina ajunge de la fragilitate și
ingenuitate la perversitate și violență. De pildă, metamorfozarea sa, pe scenă,
în Odilia este antologică. Iar jocul celorlalți actori (o mențiune specială merită
Winona Ryder, în contre-emploi) reliefează transformarea profundă pe care o
suferă protagonista. Dincolo de distribuția inspirat aleasă și precis condusă,
căreia i s-a adăugat o armată de tehnicieni experți (imaginea, montajul și
efectele vizuale sau sonore sînt impresionante), Darren Aronofsky are marele
merit de a fi reușit să „remixeze“ abil o poveste veche, făcînd-o accesibilă
chiar și publicului de mall.
VIDEO trailer Lebăda neagră
- Articole in legatura
- FILM. Victoria esteticului asupra banalului
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters