OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Săptămîna trecută, între 24 aprilie şi 4 mai, s-a desfăşurat, în patru cinematografe din capitala Portugaliei, a cincea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Independent IndieLisboa. O ediţie foarte importantă pentru noi, deoarece secţiunea „Erou independent“ din cadrul festivalului a inclus, pe lîngă creaţiile cele mai importante semnate de doi cineaşti cunoscuţi (Johnnie To din Hong Kong şi José Luis Guerín din Spania), şi un grupaj dedicat noului cinema românesc. În acest grupaj au fost prezentate publicului internaţional prezent la Lisabona nu mai puţin de 30 de filme, de ficţiune şi documentare, ale unor regizori români: 26 de scurtmetraje/mediumetraje şi patru lungmetraje. Aici am văzut, de exemplu, un scurtmetraj studenţesc (produs de École Supérieure d’Arts Visuels din Geneva) al lui Cristi Puiu, Avant le petit déjeuner (1995), în care se pot detecta germenii noului cinema românesc. Tînărul admirator al autorilor Eric Rohmer şi John Cassavetes porneşte de la Before Breakfast, piesa într-un act a lui Eugene O’Neill, dar îi schimbă finalul, oferind o perspectivă proprie asupra unei crize conjugale care nu mai poate fi înăbuşită. Filmul e o revelaţie pentru cei interesaţi de evoluţia cinematografiei noastre.

 

În plus, competiţia internaţională IndieLisboa, rezervată cineaştilor aflaţi la prima sau a doua producţie realizată în sistem profesionist, a inclus patru filme româneşti: trei scurtmetraje (Bricostory de Andreea Păduraru, Interior. Scară de bloc de Ciprian Alexandrescu – care a primit o menţiune specială din partea juriului – şi O zi bună de plajă de Bogdan Mustaţă) şi un lungmetraj (documentarul Podul de flori al lui Thomas Ciulei). În fine, cum Radu Jude a cîştigat, cu Lampa cu căciulă, marele premiu al ediţiei trecute şi nu mai putea intra în competiţie, cel mai recent scurtmetraj al său, Alexandra, a fost inclus în secţiunea „Observator“, alături de filmele multor regizori importanţi, precum Abel Ferrara, Harmony Korine, Mike Leigh, Ulrich Seidl şi Jia Zhang-Ke. În aceste condiţii, nu e de mirare că, timp de o săptămînă, capitala lusitană a fost invadată de cineaşti români, veniţi să-şi prezinte filmele în cadrul festivalului.

 

La orice festival mai acătării din lume te-ai nimeri, e practic imposibil să nu descoperi vreun film asiatic care să se bucure deopotrivă de aprecierile juriului şi ale publicului. La Lisabona, acest film a fost Wonderful Town, lungmetrajul de debut al regizorului tailandez Aditya Assarat, care a urmat studii de producţie în SUA şi a colaborat cu cineasta de origine indiană Mira Nair. Wonderful Town a fost declarat de juriu cel mai bun lungmetraj dintre cele 12 intrate în competiţie, obţinînd astfel marele premiu „Oraşul Lisabona“. Regizorul a fost inspirat de efectele pe care le-a avut tsunami-ul din decembrie 2004 asupra locuitorilor ţării sale natale (peste 8.000 de persoane şi-au pierdut viaţa numai în zona în care s-au desfăşurat filmările), iar „oraşul minunat“ din titlu (ironic, desigur), deşi îşi linge încă rănile după potopul care l-a lovit din plin, îi primeşte cu ostilitate pe intruşi. Atmosfera postapocaliptică, excelent creată de Assarat, devine chiar mai importantă decît povestea de iubire – de altfel, destul de banală. Un tînăr arhitect din capitală ajunge, în încercarea sa de a se elibera de o relaţie din trecut, într-un orăşel de pe coasta sudică, unde se îndrăgosteşte de proprietara unui hotel modest, fără a şti că fratele acesteia este un gangster periculos. Ritmul lent, tipic asiatic, al filmului prilejuieşte numeroase cadre cu valenţe picturale, iar tensiunea se insinuează treptat, pentru ca în ultimele minute să se producă o răbufnire neaşteptată, după care comunitatea adormită revine la normalitate. Un debut excelent, Wonderful Town impresionează prin poezia sa de sfîrşit de lume, care nu te poate lăsa indiferent.

 

După o localitate decăzută precum Sulina (un wonderful town băştinaş), Thomas Ciulei a ajuns în satul basarabean Acui, unde oamenii care n-au cedat încă mirajului Vestului se luptă continuu să supravieţuiască. Costică Arhir, protagonistul filmului, are în grijă două fiice, Maria şi Alexandra, şi un fiu, Alexei; soţia sa e plecată de trei ani şi jumătate în Italia, de unde îi trimite din cînd în cînd cadouri şi bani, necesari pentru a-şi plăti datoriile, a-i ţine pe copii la şcoală şi a renova casa. Dar tatăl nu se dă bătut: munceşte zi de zi, cot la cot cu cei mici, pe care încearcă să-i educe cît mai bine, chiar şi răpindu-le o bună parte din copilărie. Podul de flori este filmul unei absenţe mereu prezente în gîndurile personajelor sale (lucru pe care îl simţim permanent), un film care vorbeşte fără patetism despre comunitatea familială şi despre sacrificiile care trebuie făcute pentru binele comun al membrilor ei. Documentarul are ritm (ritmul vieţii), o muzicalitate aparte (fără a folosi muzică) şi nişte personaje cuceritoare. Pentru a contextualiza scenele de viaţă cotidiană de pe ecran, regizorul nu recurge la un voice-over impersonal, ci îl deleagă pe Costică, în momentele esenţiale ale filmului, să îi apropie pe spectatori de lumea sa, iar acesta se achită cu însufleţire de această sarcină; ulterior, vocea lui este sprijinită de cele ale copiilor, care îşi citesc scrisorile către mama îndepărtată. Lipsit de o lungime inutilă, Podul de flori (un alt titlu ironic, căci sintagma iliesciană s-a demonetizat de mult) este un documentar de cinema spectaculos vizual, emoţionant şi captivant. Cu acest nou film, Thomas Ciulei se dovedeşte din nou a fi un autor remarcabil de documentar observaţional-creativ (în care subiecţii umani îşi joacă propriile roluri în faţa camerei, ascultînd însă de indicaţiile regizorale).

 

Dintre scurtmetrajele premiate la IndieLisboa 5, cîteva ar merita să fie amintite aici. Surface de Rui Xavier mi s-a părut cel mai bun film portughez din competiţie, deşi a primit doar un premiu pentru imagine. Un înotător este dus de valuri atît de departe de ţărm, încît nu mai are forţa necesară pentru a se întoarce; descoperirea unei bărci salvatoare echivalează pentru el cu intrarea într-o „zonă crepusculară“, care îi va schimba viaţa. Scurtmetrajul maghiar With a Little Patience de László Nemes impresionează în primul rînd tehnic (e realizat dintr-un singur cadru), dar dobîndeşte în final emoţia necesară pentru a justifica urmărirea îndeaproape a protagonistei (o dactilografă) aproape două treimi din film. Animaţia documentară (gen mixt tot mai popular în ultimul timp) Irinka et Sandrinka (Franţa-Belgia) de Sandrine Stoïanov e absolut irezistibilă. Cele două personaje din titlu, despărţite o jumătate de veac, îşi împărtăşesc amintirile la o ceaşcă de ceai, în faţa unor fotografii de familie îngălbenite. Irinka aparţine vechii nobilimi ruse din Basarabia şi a asistat la schimbarea regimului, care a îndepărtat-o de tatăl ei şi i-a adus o familie adoptivă; în schimb, Sandrinka (proiecţie a autoarei filmului), nepoata Irinkăi, a crescut visîndu-se prinţesa rusă a unui tărîm de basm.