OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă pînă în anii din urmă, producţiile româneşti oscilau între piese remarcabile şi rebuturi, în 2009, cinematografia românească arată, în sfîrşit, normal şi echilibrat, cu filme de pe varii paliere estetice şi comerciale. Şi tot aşa s-ar fi cuvenit să arate şi nominalizările ediţiei de anul acesta. Însă, cei aproximativ 400 de votanţi din aşa-numita, inadecvat şi, poate, prea jucăuş, industrie de film nu prea au avut de ales atunci cînd juriul a rînduit nominalizările. Gala Premiilor Gopo, organizată de foarte harnica şi eficienta Asociaţie pentru Promovarea Filmului Românesc, este sprijinită de breasla (mult mai propriu spus) cinematografiei autohtone şi ocrotită de sfîntul CNC; şi se presupune că filmul românesc are şanse să fie cît mai prezent în viaţa culturală din România şi de pretutindeni.

Inadvertenţe

Totodată, toată lumea se plînge că nu există public autohton pentru filmele româneşti şi că minimul gest cultural, cum este mersul la cinema, este pe ducă. Foarte adevărat şi foarte trist, dar de ce să nu începem cu lucrurile mici, simple şi juste, aflate în puterea noastră. De ce, de pildă, pe lista nominalizărilor pentru cel mai bun film al anului 2009 nu figurează, în principal, filme româneşti? Ele există şi sînt, deopotrivă, apreciate de critică şi de spectatori (atît de puţini cît sînt). Filme ca Amintiri din Epoca de Aur 1 (Tovarăşi, frumoasă este viaţa!“), producţia cu cel mai mare succes la box-office, sau Francesca, clasat pe locul al treilea în acelaşi top, nu au fost suficient de convingătoare pentru membrii juriului sau pentru o parte dintre ei. În schimb, Concertul, producţie Franţa-România-Belgia-Italia, nu prea avea ce căuta pe lista nominalizaţilor (film intrat, de altfel, şi în competiţia pentru Premiile César), din cel puţin două motive. Unul, de bun-simţ: pentru că existau alte producţii româneşti, adecvate şi importante (Amintiri din Epoca de Aur, Pescuit sportiv sau Francesca); al doilea ţine de metoda de calcul prin care un film este declarat românesc, care, aşa cum a demonstrat şi Codruţa Creţulescu în articolul „Gopo, atribut“ de pe Liternet, nu iese mai deloc la socoteală, mai ales la punctul „film produs majoritar în limba unei minorităţi naţionale, cu respectarea tradiţiilor“.

Ar fi fost necesară o atenţie mai mare pentru noii regizori

La secţiunea „Scurtmetraje“, dintre 20 de filme eligibile au fost alese doar patru (din nou!), două filme neexistînd în circuitul festivalier, singura formă de viaţă a scurtmetrajelor. Cel puţin trei filme, dintre cele nominalizate, nu aveau ce să caute printre cele alese pentru Marele Premiu, pe care l-a cîştigat Nunta lui Oli al regizorului Tudor Cristian Jurgiu, cel mai decent dintre ele, deşi doar o piesă comună şi cam uzată. Foarte discutabilă este şi secţiunea „Tînără speranţă“, la care a cîştigat Andreea Boşneag (Cea mai fericită fată din lume), care adună nume de actori debutanţi alături de regizori aflaţi deja la al treilea film, cum este cazul lui Claudiu Mitcu, făcînd imposibilă o votare corectă.

Într-un an cu multe lungmetraje de debut, poate ar fi fost necesare o secţiune specială şi o atenţie mai mare pentru noii regizori care merită luaţi în seamă nu doar pentru că sînt tineri, ci pentru că fac filme bune care trebuie promovate, nu marginalizate fără jenă.

O gală fără vlagă

Fără să leg fastul de criza economică, totuşi, alegerea Palatului Parlamentului pentru Gala de anul acesta nu a fost deloc inspirată. Aspectul hidos şi trecutul odios nu cred că dau bine – poate doar „pe sticlă“. Însă, acustica sălii a generat un spectacol greu de urmărit din sală, cu o superficială şi banală prezenţă scenică a prezentatorului Mihai Călin şi cu texte cam zaharisite pentru nişte prezentatori frumoşi şi tineri, care poate ar fi fost mai bine dacă îşi rosteau propriile cuvinte. Cei mai fireşti au fost Corneliu Porumboiu, Vlad Ivanov şi Dragoş Bucur, care, în puţine cuvinte, au atras atenţia sălii destul de sastisite de textele citite de pe cartoane sau extrem de sforăitoare şi autoadulatoare, ca de obicei, cum a fost cel al lui Eugen Şerbănescu.

Ideea de a relua transmisia televizată în direct a Galei este bine-venită şi este un mijloc de promovare foarte eficient, însă insuficient. Spectatorii români se duc rar la film şi, mai rar, la film românesc, şi poate că organizarea, cu o săptămînă înaintea Galei, odată cu vizionările programate pentru profesioniştii votanţi, a unui mic Festival al filmului românesc ar crea posibilitatea şi ar trezi interesul ca în scurt timp publicul să poată bifa o mare parte din producţia autohtonă anuală. Altfel, Gala rămîne un festin doar pentru un cerc restrîns, cu glamour şi maşini la scara cu covorul roşu, iar filmul românesc va fi promovat printre şi între „industriaşii“ mici şi mijlocii, iar criticii vor aprecia şi vor amenda în zadar, în condiţiile în care piaţa de idei cinematografice este aproape egală cu zero şi din cauza unei lipse de interacţiune cu spectatorii „angajaţi“.

Dulcele stil clasic al premierii

Odată cu erorile grave ale nominalizărilor, Gala a devenit o poveste cu final neaşteptat, iar emoţiile unui scenariu sumbru cu final ratat au planat mai tot timpul peste seara festivă. Ideea că producţia regizorului Radu Mihăileanu, Concertul (film mediocru, clişeizat pînă la kitsch, pentru care un merit enorm îl au Ceaikovski şi o parte a presei culturale), va lua marile premii a ţinut în priză susţinătorii lui Corneliu Porumboiu. Chiar dacă povestea Galei a avut un final fericit şi just, emoţiile au debutat cu primul premiu incredibil de eronat acordat filmului Concertul pentru coloană sonoră (chiar dacă Ceaikovski îl merită, nu era el cel nominalizat), cînd muzica din Amintiri din Epoca de Aur este chiar originală şi în armonie cu poveştile.

Filmul Pescuit sportiv al lui Adrian Sitaru, autorul cel mai marginalizat şi mai nedreptăţit al acestei ediţii, a avut nominalizări la categorii importante, fără a lua vreun premiu. În afara lipsei lui pe lista nominalizărilor la Cel mai bun film, Pescuit sportiv pierde Premiul pentru montaj (un exerciţiu subtil şi un efort considerabil în cazul lui Sitaru), probabil în faţa secvenţei din finalul Concertului, singura notabilă pentru manipularea emoţională.

Filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, a cîştigat premiile pentru Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu, Cea mai bună imagine, Cel mai bun actor în rol principal şi Cel mai bun actor în rol secundar, semn că mai poate fi loc şi de raţiune, şi nu doar de simţiri mult prea facile pentru a fi luate în serios.