Lucian Pintilie, absent de la
festivitatea de deschidere, unde era aşteptat pe podium; o copie de
mult expirată a filmului Reconstituirea, proiectat în
deschidere; sonorul, defect pe întinse porţiuni ale copiei
încă mai proaste a Pădurii spînzuraţilor, din seara
următoare, cînd proiecţia a fost întreruptă cîteva
minute; Mircea Daneliuc, interzicînd proiectarea peliculelor
sale programate cu acest prilej. Acestea sînt cîteva
dintre motivele care au făcut ca evenimentul din weekendul trecut,
de la Cinema Studio, Top Ten – Cele mai bune filme româneşti,
să nu fie tot atît de şampanizat, cum a fost cocktailul din
seara inaugurală, cînd şampania a trebuit să fie consumată,
în lipsa altei băuturi, şi la miniruladele cu şuncă
(chestie de gust). Evenimentul merită însă pe deplin să fie
comentat, constatarea publică a pomenitelor carenţe fiind ea însăşi
un cîştig, alături de mai importantele revelaţii.
Contextul neşampanizat şi un prim merit intrinsec
Este bine-venit evenimentul de la
Cinema Studio, cu atît mai mult cu cît unei succesiuni
spasmodice de trei premiere româneşti în trei săptămîni
îi urmează o lungă pauză, în suita noutăţilor unei
toamne filmice care urma să contrazică sărăcia primelor trei
trimestre ale anului. După seria catastrofală Dincolo de
America–Dragoste pierdută–Schimb valutar, vîrînd sub
preş, la repezeală, „gunoiul“ (l-am citat pe Andrei Gorzo,
despre primul produs din tripletă) şi mediocritatea patentată
(vezi cronica Ilenei Bîrsan, la ultima peliculă din triadă),
două lansări iminente (Nunta mută de Horaţiu Mălăele şi
Pescuit sportiv de Adrian Sitaru) au fost, încă o dată,
amînate. Dacă adăugăm că Festivalul Filmului Britanic, prin
tradiţie programat în acest sezon, pare scos de pe rol (nu mai
sîntem în auroralul an 2001, ca să scriem, în
admiraţia unui Mihai Chirilov, despre Un festival de autor şi o
breaslă de precupeţe), se vede că ne aflăm într-un suspans
tocmai bun pentru o retrospectivă asupra celor 95 de ani de film
românesc (1912-2007), cum şi-a propus să fie numitul top,
organizatorii abţinîndu-se însă să numere anii, ca să
nu-i contrazică pe protocroniştii autodeclaraţi, încă din
1995, transcentenari, fondatori în universalitate, întocmai
ca fraţii Lumière.
Iar oportunităţilor conjuncturale ale
evenimentului retrospectiv de la Cinema Studio li se adaugă un prim
merit intrinsec, prin evidenţa unui adevăr care nu se putea să nu
iasă el însuşi la suprafaţa topului, recte pe primele patru
locuri. Pentru întîia dată a fost făcută, în
proiecţii publice juxtapuse, demonstraţia mişcării definitorii
pentru marile valori de vîrf ale filmului românesc:
saltul peste depresurizarea acută din anii ’70-’90 şi peste
pragul dintre secole, de la „prima generaţie a fondatorilor“, cu
Reconstituirea (1970) de Lucian Pintilie şi Pădurea spînzuraţilor
(1965) de Liviu Ciulei (în această ordine pe primele două
locuri), la ceea ce am numit „generaţia refondatorilor“, cu
Moartea domnului Lăzărescu (2005) de Cristi Puiu şi 4 luni, 3
săptămîni şi 2 zile (2007) de Cristian Mungiu, evidenţiate
pe locurile imediat următoare.
Topul Topului, în umbra
ideologiei de nişă
Păcat că iniţiatorii n-au
valorificat această revelaţie de prim ordin, mulţumindu-se să
repartizeze cele patru opere din Topul Topului la orele optime de
vizionare ale weekendului, fără a programa, ca în prima
seară, şi urcarea şi glăsuirile pe podium ale realizatorilor.
Lacună de pus nu atît pe seama deficitului de fler şi de
vocaţie promoţională, cît pe faptul că organizatorii
sondajului în rîndurile criticilor, ale jurnaliştilor şi
ale arhiviştilor de specialitate (Uniunea Cineaştilor şi Asociaţia
din subordine a celor trei categorii de „subiecţi“) şi-au
propus, cu anticipaţie, altă demonstraţie – un pariu diferit, ca
scop declarat: „ne-am propus să vedem dacă se verifică ideea că
rădăcinile «neorealismului» românesc actual, cu
succesele lui in-ternaţionale, se află în cele mai bune filme
româneşti ale deceniilor anterioare şs.m.ţ“. Ar fi, după
cum se vede, o „idee“ multiplu articulată, care, „verificată“
pe această cale, nici „nu mai trebuie demonstrată“, cum
proclamă un comunicat oficios, semnat de secretara asociaţiei de
resort, Cristina Corciovescu – „coordonator proiect“.
Cu declarată ţintă ideologică a
fost şi decizia de „a pune alături critici din generaţii
diferite, care trăiesc cu convingerea că au gusturi şi păreri
diametral opuse“. Ei bine, „gusturile şi părerile“ nu numai
că n-ar fi opuse, dar mai degrabă s-ar confunda: „Spre
surprinderea ambelor tabere şs.m.; virgula absentă în
original – n.m.ţ topul a dovedit că nu e aşa“ (e, totuşi, un
merit că se atestă un adevăr istoric: polarizarea produsă după
2001 în critica de film locală). Relativismul, elasticitatea
şi însăşi condiţia de joc ale oricărui top filmic sînt
respinse atît de peremptoriu încît se uită de
virgulele care ar mai fi calmat frazele: „Iniţiativa nu s-a născut
dintr-o pornire superficială şi mondenă şvirgula din nou absentă
în original – n.m.ţ ci a avut intenţii cît se poate
de serioase“. Ca în specia sportivă a unui clasament
anticipat cu trudnicii crispate: „rezultatul acestui efort colectiv
este următorul clasament“ şs.m.ţ. Un „clasament“ pentru 95
de ani de film, dar cu mult mai puţine locuri decît în
campionatul anual de fotbal, în „ideea“ de „a dovedi“,
pe scurtătură, continuitatea neîntreruptă a „rădăcinilor“
(mult extinse – 7 din 10 titluri) în ramurile „actuale“
(puţine şi răsfirate – 3 din 10) ale pomului mereu prolific care
ar fi filmul românesc din toate timpurile.
20 de filme salvate de un ipotetic potop
Cînd mi s-a propus, în
vară, la TIFF-ul clujean, să particip la conclavul respectiv, am
acceptat fără să stau pe gînduri, am şi pus, fără
întîrziere, mîna pe pix, dar am constatat, tot atît
de prompt, că, în speţa noastră, Top Ten-ul este, cel puţin
momentan, inoperant (alta e condiţia criticilor literari, care au
recurs la un asemenea joc, aplicat, de pildă, romanelor). Reflexul
imediat următor fiind rememberul bibliografiei binecunoscute,
accesibile şi local, graţie Dicţionarului cinematografic tipărit
în 1974, la Editura Meridiane, de Cornel Cristian şi de Bujor
T. Rîpeanu. Autorii începeau (atenţie la tenta
„neserioasă“ a formulării) cu Cele douăzeci de filme care ar
trebui salvate de un ipotetic potop, listate de ziarul Tempo, în
1955, în urma consultării „celor mai importanţi critici
cinematografici italieni“. Următoarea listă din dicţionarul
citat cuprinde 24 de titluri, împărţite în două
„clasamente“, ideea de joc relativist fiind salvată prin
împărţirea în două liste, A şi B, ca diviziile de
fotbal, cu 12 filme alese „oficial“ şi alte 12 adăugate
„neoficial“ (la referendumul întreprins în 1958, în
cadrul Expoziţiei Universale de la Bruxelles). Cifra 12 a fost,
ulterior, consacrată de majoritatea „topurilor“.
Nu m-a mirat prea mult refuzul oricărei
discuţii, privind formatul deja stabilit al Top Ten-ului, discuţie
solicitată şi de alţi colegi, care, refuzaţi la fel, s-au
resemnat, la rîndu-le să rămînă în afara
sondajului. Resemnare încercată şi în primăvară, cînd
10 (tot neapărat fix 10!) critici de film străini au fost invitaţi
la ceea ce s-a declarat, dar n-a putut fi, un colocviu cu colegii
bucureşteni. A fost o conferinţă de presă expandată în
travesti, cu declaraţii circumstanţiale ale oaspeţilor – o prea
specifică acţiune de vitrină, cu oarecare ecou
jurnalistic-publicitar, dar neglijabilă ca aport critic-filmologic
inedit, fără cea mai vagă trimitere la sistemul nereformat, cu
care are de-a face, dramatic, Noul Val/Noul Cinema Românesc, ca
altădată Neorealismul Italian, Noul Val Francez şi, mai ales, Noul
Film German. Dincolo de copioasa absenţă din textul invitaţiei din
primăvară a înşişi termenilor de nou sau de tînăr,
menajarea sistemului s-a vădit în banalitatea tematicii
atemporale (dacă n-ar fi fost preluate cu precizie formule fumate
acum 30-40 de ani, gen „disecarea tendinţelor stilistice prezente
în filmul românesc de pînă acum“ sau „rolul
trecutului în filmele de azi“), ca şi în dominanta
listei invitaţilor din ţară (am făcut atunci să circule inutil
către orchestranţi cîteva depeşe prin e-mail, cu titluri
precum Aura Puran – da, Anca Grădinariu – nu?! sau Nedemni de
Noua Critică).
Literele filmologice şi virtuala schimbare
În lista celor exact 40 de
critici, de jurnalişti şi de arhivişti de specialitate, m-a
frapat, mai întîi, că ea nu se încheie (alfabetic)
cu Eugenia Vodă, ci cu Olteea Vasilescu. Absenţa celei dintîi
devine expresivă, prin substituirea întîmplătoare care
sare în ochi, ca şi prin amănuntul că lipseşte din conclav
nu numai precedenta titulară de rubrică a României literare
(virgulă), ci şi actualul semnatar al paginii de specialitate a
hebdomadarului literar, Angelo Mitchievici. Nu figurează, printre
cei 40, nici cronicara cea mai asiduă din fosta revistă Cinema, Eva
Sîrbu, nici cei mai prolifici dintre autorii de volume
filmologice editoriale, Tudor Caranfil şi Ioan Lazăr. S-ar zice că
e pusă în paranteză România literelor filmologice, cu
condeierii cei mai intens „verificaţi“ textual în materie
– publicişti care ar fi fost de aşteptat să fie consultaţi, din
capul locului, asupra formatului acţiunii şi să nu lipsească din
conclav (în orice caz, nu in corpore), nici dacă lista se
cifra la mai puţin de jumătate din cea pusă în lucru cu
acest privilegiat prilej.
Problema nu e ce filme au intrat sau nu
în patul procustian al celor 10 titluri. În afara
primelor patru, impuse prin forţa lucrurilor, prin presiunea
mediatică sau cel puţin prin conformismul bifării locurilor
comune, cele două filme de pe locurile 5 şi 6 – Secvenţe de
Alexandru Tatos şi, respectiv, Nunta de piatră de Mircea Veroiu şi
Dan Piţa – sînt şi ele „dovada“ aptitudinii funciare a
breslei de a se menţine pe linia de plutire, prin nucleul ei
competent, înnoit şi extins în ultimii ani. Nu sînt
dovezi că „gusturile şi părerile“ s-ar fi uniformizat, ci
probe ale unei virtuale schimbări, prin care un film ca Moartea
domnului Lăzărescu, cu Marele Premiu UCIN tăiat de pe listă în
2006 (după ostracizarea din aceeaşi sursă, în 2002, a
filmului de debut al lui Cristi Puiu, Marfa şi banii), este plasat
acum unde merită. La fel ca 4, 3, 2 al lui Cristian Mungiu, regizor
subclasat şi el, în 2003, cu filmul de debut, Occident. Ar fi
semnele unei posibile schimbări de direcţie în UCIN, dacă
reprezentanţii instituţionalizaţi ai breslei criticii, părtaşi
la malversaţiile trecute, şi-ar ispăşi păcatele printr-o decizie
manifestă în acest sens.
Avantajele unor Top Twenty sau Top
Twelve
Problemele încep de la punctul 6
în jos şi s-ar fi conturat concludent cu ceea ce ar fi revelat
un Top Twenty sau măcar un Top Twelve, unde e de presupus că ar fi
apărut, ar fi incitat la rocade, la înlocuiri şi la discuţii
ulterioare un al doilea titlu sub semnătura lui Lucian Pintilie,
filmul de debut al lui Cristi Puiu, cîte unul de Mircea Săucan
şi de Iulian Mihu, primul film al lui Radu Muntean, Furia, care mi
se pare a fi cel mai bun op al său, cum cred că e cazul şi cu E
pericoloso sporgersi, în filmografia lui Nae Caranfil ş.a.m.d.
În colocviul iniţiat, la începutul verii trecute, de
Alex. Leo Şerban în Dilema veche (nr. 229, sub titlul „Vechiul
nostru cinema“), contestam precipitările iniţiativei acum
finalizate, cu argumentul că parcurgem o tranziţie care e departe
de a fi găsit un balans între ceea ce a fost, ceea ce e şi
ceea ce va fi. Unul dintre ziariştii a căror cinefilie se exercită
„reportericeşte“, prin colportarea informaţiei primare, îmi
mărturisea, în vară, că el a întocmit Top Ten-ul numai
cu filme de dinainte de 1989, fiindcă ţine să nu fie cumva scăpate
din vedere cele pe care le-a iubit mult în trecut. În
chiar gazetăria alfabetizată filmologic, recte în colocviul
din Dilema veche, un film care nu ştiu dacă e printre cele mai bune
50 de producţii româneşti, dar pe care nu-l văd deloc
într-un Top Twenty, Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, a
părut că ar intra aproape sigur pe un loc de frunte în Top
Ten, cum nu mă îndoiesc că s-a şi întîmplat pe
fişa respectivă. Ş.a.m.d.
Clasament UCIN 2008
1. Reconstituirea (Lucian Pintilie,
1970)
2. Pădurea spînzuraţilor (Liviu
Ciulei, 1965)
3. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi
Puiu, 2005)
4. 4 luni, 3 săptămîni şi 2
zile (Cristian Mungiu, 2007)
5. Secvenţe (Alexandru Tatos, 1982)
6. Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan
Piţa, 1973)
7. La moara cu noroc (Victor Iliu,
1956)
8. A fost sau n-a fost? (Corneliu
Porumboiu, 2006)
9. Probă de microfon (Mircea Daneliuc,
1979)
10. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters