OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Decalind pentru saptaminile de dupa Pastele iertator (chiar din Saptamina Luminata) programarea in premiera a urmatoarelor subproduse intunecate ale politicii celor patru ani ai regnului lor, (i)responsabilii inca in functie la CNC 2, care nu-l iubesc deloc pe Mircea Daneliuc, i-au rezervat peliculei acestuia, Sistemul nervos, functia de pion sau nebun de sacrificiu, in deschiderea cu intirziere de trei luni a seriei de filme 2005.
Neiubitul Daneliuc a fost un reper valoric disident in filmul romanesc al anilor ’70-’80, mai ales prin Croaziera (1981), dar inca de la Cursa (1975) sau Proba de microfon (1980). Primele semne involutive erau greu de observat in mai faimoasele productii de epoca, adaptari de opere literare, realizate in paroxismul „deceniului satanic“: Glissando (1984) si Iacob (1988). Dar nu se poate spune pe scurt ce s-a intimplat in acel deceniu fatal cu toti cineastii romani care au continuat sa lucreze in tara, de vreme ce nici unul dintre ei n-a reusit sa treaca in stare valida hotarul istoric al anului 1989.

Numai Lucian Pintilie s-a sustras destinului, fiindca dupa interzicerea filmului De ce trag clopotele, Mitica? (turnat in pragul deceniului), n-a mai filmat nimic pe plaiurile natale inainte de 1991, autorul Reconstituirii din 1970 avind totodata o zestre culturala irepresibila, dobindita in mult mai fericitul teatru romanesc si consolidata prin stralucite exercitii pe scenele Occidentului.
Dupa 1989, soarta n-a fost totusi atit de cruda cu autorul Croazierei, cum a fost cu celelalte virfuri ale valului regizoral al anilor ’70, Dan Pita si inca mai vulnerabilul Mircea Veroiu, in anii ’90, cind – trista ironie! – beneficiau si de atuurile de directori ai cite uneia dintre noile case de filme subventionate de stat. Privilegiat si el postrevolutionar ca director al unei case de filme etatiste, Daneliuc a devenit noul performer al productivitatii, cu cinci lungmetraje in cinci ani, rasturnindu-l din virful piramidei prolificilor pe fostul secretar PCR, Sergiu Nicolaescu.

Prins in aceasta cursa (se intelege ca senatorul FSN-PDSR era si el director bugetivor), challenger-ul a trebuit sa adopte o contra-reteta performanta, care sa bata rrromanismul epopeic practicat de inaintas. Si a gasit-o la antipozi, sub forma exacerbata a altui rrromanism: bascalia atroce si tous azimouths. Nu inainte insa de a se fi refolosit de trena uzata a filmului-parabola si esopic, prin A unsprezecea porunca – 1991 si Tusea si junghiul – 1992. Au urmat Patul conjugal (1993), Aceasta lehamite (1994) si Senatorul melcilor (1995), cu momente de bravura sardonica, antologabile cel putin prin simptomatologia lor in epoca. In acest mod, au cam scapat criticii autohtone (dar nu s-au putut sustrage observatiei criticilor euroatlantici, cind ultimul film a fost prezentat in concurs la Cannes) inaptitudinea sau inabilitatea autorului de „a face pasul inapoi“, inerent jocului secund al oricarui artist, in fata violentei cinice si opacitatii perverse a realului prezent.

Punctul cel mai de jos al filmografiei rebelului pur-singe a fost atins dupa o lunga pauza (totdeauna platita scump in cinema). Opt ani au trecut pina la urmatorul sau titlu pe ecran: Ambasadori, cautam patrie (2003). Faptul ca intre timp se dovedise inca mai prolific ca romancier si dramaturg, cu opt titluri pe coperti in sapte ani, n-a functionat in favoarea cineastului. Din contra. Era de nerecunoscut la conferinta de presa din toamna lui 2003, cu declaratii siderante, care-l coborau cultural la nivelul si limbajul „sfertodoctului“ (apud Titus Popovici) inainte pomenit, Nicolaescu: Daneliuc nu mai merge nici el la cinema, nimic valid nu se mai produce pe mapamondul filmic, despre noua generatie de cineasti nu stie nimic, dar crede a sti ca nu exista.
Neresentimentari, ba fideli vechii solidaritati, sa spunem totusi ca, in comparatie cu Ambasadori, cautam patrie, noul film are ceva mai multe tresariri cinematice.

Desi face noi pasi in cultivarea unei promiscuitati scatologice (laitmotive: urina si celelalte produse de WC, eventual direct in pat, fara a mai vorbi de obsedantele borcane si fiole cu acelasi continut puse in frigider; scoaterea repetata hipnotic a chilotilor cu ciorap si alte solutii de acces la ambele organe, eventual in subsolul inundat al blocului, precum si profitind de imprejurarea ca hernia devine o boala contagioasa la barbati si femei, iar grevistii folosesc arbustii din parc drept WC), Sistemul nervos beneficiaza de eroismul marii actrite Rodica Tapalaga in rolul protagonist al unei tandre pensionare de mahala semi-demente, in rima cu amintirea reflexelor de cineast ale inertialului „autor total“ (regizor-scenarist unic dupa un roman propriu).