OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In vremurile din urma, putem vedea la cinema din ce in ce mai multe povesti (nu toate fantastice), unele dintre ele ca adevarate malaxoare de mituri rumegate dupa ureche, superstitii de babe plictisite sau istorii mistificate cu duiosie. Povestasii se desfasoara in voie si de nevoie asemenea DJ-ilor profesionisti, mixind totul pentru buna dispozitie a unor spectatori rataciti sau sedati. Astfel, dai un ban si primesti terapie sau somn de frumusete. Fara patetisme isterice, te intrebi ce se intimpla, totusi, cu povestile, daca drumul de la inspiratie la industrie perverteste uneori intr-atit simtul artistic, incit perspectiva estetica si decenta culturala dispar pentru realizatorii care-si subestimeaza si spectatorii. Asta, bineinteles, daca la acestia exista o minima exigenta critica initiala. Lasind la o parte filme precum In numele regelui, Beowulf sau Enigma, ma voi opri la citeva filme de alta conditie, care pot fi vazute pe ecrane la acest inceput de an si ale caror povesti merita atentie, fie pentru miza si pretentiile pe care le implica, fie pentru performantele lor, adesea inegale.

Eroi cu fata prea umana
Moda americana a istoriilor cu eroi de manuale scolare sufoca in mod constant bunul simt, daca nu si adevarul istoric. Filmul Elizabeth: Epoca de Aur de Shekhar Kapur, regizor aflat la a doua incercare nereusita de-a o face pe Cate Blanchett "regina virgina", este un exemplu de aberatie pretioasa, cu o Elizabeth (mult prea tinara) ce penduleaza intre mocofanie trista, nevroze de fata batrina si chicoteli de budoar, cu discursuri serbede si postúri glorioase, numai bune de epifanii suspecte la care vibreaza tot poporul. Nu stiu de unde vine impresia ca, daca le scoti ochii spectatorilor cu glumite regale de doi bani sau cu inserturi triviale si obraznicii cool, ei vor digera si vor justifica personajele. Ca si in cazul unor filme ca Jane sau Molière, productiile de acest gen manipuleaza un tip de sensibilitate din zona semidoctismului si livreaza personaje fast-food unor spectatori satisfacuti ca au imbinat utilul cu placutul si nici nu se fac de ris in societate, la o adica. Pe linga un box-office redutabil si perspectiva unui premiu de calibru, macar pentru costume sau scenografie, un film ca Elizabeth: Epoca de Aur are pretentia perversa de a mai scrie o fila memorabila din istoria montarilor grandioase ale cinematografiei.

Ca sa iesim din aceasta zona, ne prevalam de vecinatatea concomitenta a difuzarii pe ecranele noastre a ultimului film al lui Jirí Menzel, L-am servit pe regele Angliei (in traducerea potrivita). Nu spre a etala neaparat o iesire in alt orizont, ci descoperind o problematica similara in alt context. Nu mai intilnim personaje istorice, ci urmarim naivitatea si ignoranta unui micut ospatar, tratat cu indulgenta. Povestea traverseaza in flash-back-uri istoria unui chelner descurcaret, care viseaza sa ajunga important, totul insa paralel cu istoria politica de dinainte si din vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Omuletul tragicomic e scutit de orice fel de amendare morala: "Asta-i tot ce-am putut sa inteleg. Asta-i tot ce stiu sigur" " Menzel apelind la nostalgii elegante, cu accentele binecunoscute de realism magic. Insa nu poti sa dai din umeri si sa te resemnezi ca "saracu’" erou nu stie pe ce lume e si face slalom printre noroace si dictaturi, doar pentru ca nu face rau nimanui. Exista un dezechilibru amendabil, de pilda, intre dorinta personajului de a se insura cu o ariana, oportuna mustacioara à la Hitler si incapacitatea de a (re)actiona cu franchete. Detasarea falsa si candoarea muta a micutului risca sa ne contamineze, pentru ca Menzel ne vrajeste cu gratie, abandonindu-ne unor imagini spectaculoase, apte sa ne amorteasca ratiunea.

Antieroii si spectatorul dezangajat
Tot despre antieroi, ceva mai cu picioarele pe pamint, este vorba si in filmul Asasinarea lui Jesse James de catre lasul Robert Ford, in care regizorul Andrew Dominik rastoarna mitul gangsterului de moda veche si face loc unui unui mit nou, cel al asasinului. Goana dupa celebritate e explicitata prezumtios chiar de catre Jesse James (Brad Pitt), intr-un moment de ragaz si imbaiere, la care tinarul Ford (Casey Affleck) trage cu ochiul: "Tu vrei sa fii ca mine sau vrei sa fii in locul meu?". Fara raspuns raminem pina la final, pentru ca asasinul nu prea stie nici el ce vrea: ba colectioneaza ca un fan inrait obiecte si marturii ale idolului sau, ba se furiseaza in patul acestuia, adulmecind erotic spatiul intim si plin de mistere. Intr-un timp inutil de lung, banda lui Jesse James da ultima lovitura, tilharind un tren, pentru ca, apoi, sa asistam confuz la un zig-zag printre ratacirile lui Ford si nicidecum ale idolului. Filmul este un fals tratat de demitizare, tocmai pentru ca din lectia de psihologie generala scapa atentiei unele capitole, in deznodamint fiind salvat personajul cel mai putin vulnerabil. Dupa doua ore de bijbiiala, in ultimele douazeci de minute descoperim adevarata poveste, cu punctul ei de maxim impact: dupa ce comite actul, asasinul devine actor de ocazie, figurindu-se pe sine insusi intr-un sir de reprezentatii cvasiteatrale care insceneaza asasinarea lui Jesse James. Asasinul isi pedepseste parca propriul gest, cerind clementa. In contrabalans cu un James acuzator, paranoic si circumspect, finalmente asasinat, lasul titular n-are parte de prea multa empatie. Imaginea abuzeaza de clisee vizuale, cu false emotii si agonii inchipuite.

Sarind din nou in alt registru al performantelor repertoriului filmic de inceput de an, povestea macabra si perversa a lui Tim Burton, Sweeney Todd: Barbierul demonic din Fleet Street, este si ea de natura sa bintuie insistent imaginatia spectatorului. Genericul de deschidere ne confisca sugestiv, cu frinturi anticipate ale povestii, pregatite probabil pentru spectatorii americani, familiarizati cu piesa de succes de pe Broadway din anii ’70. Optiunile lui Burton nu merg insa, cum era poate de asteptat, spre un musical facil. Razbunarea singeroasa a unui barbier cumsecade (Johnny Depp), a carui viata a fost condamnata de un judecator lacom (Alan Rickman), dospeste, la propriu, in placintele doamnei Lovett (Helena Bonham Carter), complice inventiv si fara scrupule. Fara sa se indeparteze foarte mult, in materie de story si mise-en-scène, de obsesiile intunecate ale personajelor damnate, Burton isi plimba spectatorul pe citeva paliere mai eterat emotionale. Nu pariaza pe un spectacol grandios, ci pe citeva unghere in care fie se joaca de-a Edgar Allan Poe, intr-o atmosfera gotic-grotesca, fie echilibreaza cu accente burlesti si umor cintat naratiunea pe alocuri posaca si redundanta. Cineastul apeleaza la demonii din noi, insa spectacolul distructiv ne goleste de emotii profunde sau acuze dramatice. Nu pactizam cu nimeni, ci asistam terifiati sau amuzati la dansul macabru condus de un barbier cu metoda. Surpriza finala induce o unda de emotie adevarata, in singurul moment care activeaza empatia noastra.

Un "minimalism" extrem-oriental
La polul opus tuturor povestilor de mai sus, ne distantam de epocile tulburate de mari conflicte, ca si de demonii insinuanti si hrapareti, si ajungem la povestea unei pastorite din Mongolia, care trece intim si angajat prin experiente nu mai putin complicate sau absurde: filmul Nunta lui Tuya al chinezului Wang Quan’an, premiat in 2007 cu Ursul de Aur la Berlin. Povestea e, de asta data, incapsulata intr-o structura simetrica, nunta eroinei titulare fiind infatisata la debutul si la finalul filmului. Un eveniment mai mult decit necesar supravietuirii. Cu un sot tintuit intr-un scaun, urmare a unor eforturi disproportionate de a sapa o fintina intr-o zona desertica, si cu doi copii, Tuya " nici ea prea apta de munca fizica " pleaca urechea la sfatul apropiatilor, divorteaza si incepe cautarea unui nou sot, care ar accepta sa aiba grija de toti patru. Extrem de onesta si surprinzator de accesibila pentru o poveste asiatica, Nunta lui Tuya ne conduce atentia atit catre drama spusa pe tonuri calde si cu un umor sensibil, cit si catre o realitate necontrolabila, in linia unui "minimalism" extrem-oriental. Cu o candoare dominanta si culori neasteptate, filmul ne poarta spre duiosia reflexiva a unui zimbet dulce-amarui.