OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Deşi tratează o temă universal valabilă, aceea a fraternităţii dintre doi străini, ceea ce face filmul credibil e ceea ce unii numesc „spiritul locului“. Mulţi spectatori strîmbă din nas la auzul acestei expresii şi uită că majoritatea operelor cinematografice sînt valoroase şi datorită unui regizor capabil de o percepţie autentică spaţiului. Într-un masterclass ţinut la TIFF, Wim Wenders sublinia importanţa specificităţii locurilor în dinamica poveştii. Exemplul dat a fost Cer deasupra Berlinului, al cărui scenariu a fost scris după numeroase plimbări prin metropola Germaniei. Privirea care-ţi permite să înţelegi mediul prin tot ceea ce-l defineşte, de la cultură, clădiri şi străzi, pînă la oameni, obiceiuri şi relaţii, e una eminamente necesară. Fără ea, un film ar fi ca un schelet uman ce seamănă izbitor de mult cu oricare altul.

 

Nelu (András Hatházi) lucrează într-un supermarket din Salonta (municipiu la graniţa cu Ungaria), ca agent de pază. Lentoarea ardelenească îşi lasă amprenta şi în comportamentul eroului nostru. Nu-l tulbură nimic: la muncă nu are nici o problema să stea contemplativ-meditativ păzind cărucioare în loc de clienţi, acasă e umil în faţa unei soţii zbir (e o scenă conjugală în care ajută tăcut la spălatul vaselor – stîngăcia lui pare semn de gingăşie), iar îndeletnicirea lui preferată e pescuitul (cine-ar fi ghicit). Pe scurt: un tip care în faţa unei piedici de orice natură, s-ar manifesta, dacă ar fi fumător, cel mult prin aprinsul unei ţigări.

Intriga filmului e clară: un emigrant kurd (Yilmaz Yalçin) încearcă să treacă ilegal graniţa şi e nevoit să-i ceară adăpost temporar lui Nelu. Disperarea turcului contrastează puternic cu firea liniştită a românului. Fiecare vorbeşte pe limba sa natală, dar asta nu-i împedică să aibă o înţelegere minimă a gravităţii situaţiei: pentru Nelu ascunderea unui emigrant nu e tocmai o chestie morală (mai ales cînd îi iei şi banii fugarului) şi nici uşoară (deşi are casa izolată în cîmp, la marginea oraşului), iar pentru Behran, pustietatea din jurul său e un motiv serios de anxietate. Din acest moment, e extraordinară măiestria lui Crişan în a surprinde toate acele mici detalii ce transformă o prietenie iniţial conjuncturală într-una profund caldă şi umană. Cei doi nu se poticnesc în barierele lingvistice. Din spusele kurdului nu se înţelege decît „Alemania“ (nu există subtitrare nici măcar pentru spectatori – o găselniţă ingenioasă pentru a ne face la fel de confuzi ca Nelu), dar gestica şi mimica sa fac totul. Ai uneori senzaţia că priveşti un film de Kaurismaki, în care vorbele sînt de umplutură, iar cheia înţelegerii filmului stă strict în descifrarea limbajului corpului şi a semnificaţiilor faptelor. Comunicarea se face preponderent la acest nivel, motiv pentru care lungimile unor secvenţe sînt incomode uneori. Regizorul nu trişează. Timpii sînt cei necesari creării veridicităţii unei relaţii ce se construieşte încet şi sigur.

 

Behran, cu fizionomia unui om aflat permanent în pragul unei crize de plîns, ajunge să se facă util în gospodărie, prestînd diferite munci (curăţatul cartofilor, culesul porumbului, tăiatul lemnelor, reparatul acoperişului). Naturaleţea cu care e integrat în familie şi, ulterior, în comunitate spune mult despre ceea ce înseamnă generozitate. Nici un locuitor al Salontei nu e intrigat de prezenţa exotică a kurdului, iar autorităţile nu se sinchisesc defel în a-l prinde (necesită un efort prea mare). Nelu îl ajută să se angajeze la o fabrică de pîine a cumnatului său, îl scoate în oraş la băut sau la biliard, îl ia peste tot cu motoreta lui cu ataş (o imagine emoţionantă) şi are două încercări ridicole de a-l trece graniţa (una cu ocazia unui meci de fotbal, iar cealaltă cu ocazia vopsirii unei şosele). Totul se întîmplă firesc, nu dintr-o mărinimie ostentativă, ci din bunăvoinţă. Cîrcotelile soţiei, de genul „nu dorm cu străini la mine-n casă“, sau cele ale cumnatului, atunci cînd mimează indignarea plimbatului „unui turc cu maşina“ în toiul nopţii, sînt complet inofensive. Crezi că se alintă.

Doar pentru Behran noţiunea de graniţă are o semnificaţie dramatică. Pentru toţi ceilalţi e doar o convenţie rareori inconfortabilă (ca atunci cînd eşti nevoit să abandonezi peştele prins în vreo băltoacă din ţara vecină). Înţelegerea lui Nelu pentru suferinţa kurdului nu e doar de natură politică, ci vine şi dintr-o compasiune sinceră. Atunci cînd încearcă să convingă autorităţile de necesitatea ajungerii lui Behran în Gemania, la fiul său, face apel strict la resursele de bunătate ale fiecăruia dintre noi. Fără ele, întoarcerea la familie ar fi un şir nesfîrşit de drumuri dureroase.

VIDEO trailer Morgen