Săptămîna trecută a avut loc premiera lungmetrajului
documentar My Beautiful Dacia/ Dacia, dragostea mea (coproducţie Spania –
România, 2009), scris şi regizat de Julio Soto şi Ştefan Constantinescu; prima
proiecţie bucureşteană fusese precedată de o avanpremieră în cadrul
Festivalului Internaţional de Film Documentar Astra, de la Sibiu. Deşi în
cursul lunii noiembrie filmul nu rulează decît în două săli din Capitală (Noul
Cinematograf al Regizorului Român, din incinta Muzeului Ţăranului Român, şi
Sala „Elvira Popescu“ a Institutului Francez), raritatea alarmantă a
documentarelor (nu doar autohtone) care reuşesc să pătrundă în circuitul
cinematografic de la noi mă obligă să semnalez acest eveniment. Mai ales că
Dacia, dragostea mea este un film ce merită văzut şi discutat.
Povestea automobilului Dacia (considerat de către
realizatori cel mai charismatic simbol neaoş) se împleteşte cu povestea
României din ultimele patru decenii, graţie mai multor personaje
reprezentative, unele cunoscute – precum Miodrag Belodedici, star al echipelor
de fotbal Steaua Bucureşti şi Steaua Roşie Belgrad, care a fugit în Iugoslavia
la bordul Daciei sale, la doi ani după ce cîştigase prima Cupă a Campionilor
Europeni; Dinel Staicu, fost căpitan de miliţie, acum afacerist de succes, deşi
se declară nostalgic după „egalitarismul“ comunist şi colectează cu pasiune, în
vila sa imensă, vestigii ale „Epocii de Aur“; Constantin Stroe, managerul
fabricii Automobile Dacia din Piteşti, în care şi-a petrecut o bună parte din
viaţă –, altele vedete din voia sorţii (Nicolae Petrişor i-a transportat pe
soţii Ceauşescu, pe ruta Văcăreşti – Târgovişte, în ziua de 22 decembrie 1989),
sau necunoscute pînă acum (cum sînt fraţii romi Bujor, care traversează Europa,
împreună cu cei doi regizori, într-o Dacie 1300).
Despărţirea de comunism
Documentarul este structurat inteligent, în cinci părţi
menite a urmări evoluţia automobilului/ţării începînd cu deceniul opt al
secolului trecut (anii de maximă glorie internă ai Daciei) şi sfîrşind cu
perioada actuală, a noului exod către Spania (deşi subiecţii continuă să
pretindă că tot în România este mai bine...). Poveştile se întretaie într-o
ţesătură complexă (există rime interioare şi un final ciclic), scoţînd, pe
rînd, la lumină cele mai importante momente şi teme ale istoriei noastre
recente. De fapt, deşi în cadru continuă să apară Dacii, filmul se îndepărtează
treptat de povestea maşinii, pentru a lărgi cît mai mult perspectiva.
Deşi Alexandru Solomon este doar unul dintre producătorii
filmului, amprenta sa se simte ocazional. De pildă, mizanscena din debutul
primelor patru părţi, în care un televizor color vechi transmite imagini de
arhivă în faţa unui fotoliu care fie e umplut de un cuplu (aflat într-un stadiu
aparent vegetativ), fie e părăsit, poate aminti de Cold Waves, iar textul
triumfalist citit la început, cu vocea-i inconfundabilă, de fosta crainică
Mariana Zaharescu, ne trimite la Marele jaf comunist.
Viziunea proprie a celor doi regizori este însă evidentă în
multe alte secvenţe, căci privirea lor asupra personajelor este una mai rece,
mai puţin implicată, deşi vocea lui Ştefan Constantinescu se face auzită de
cîteva ori. Punctul de vedere este specific unui artist care îşi construieşte
migălos fiecare cadru, fiind mai interesat de perfecţiunea formală a produsului
final decît de empatia cu subiecţii săi. De aici decurge şi principala problemă
a filmului: regia este atît de vizibilă, încît adesea personajele par nişte
marionete fără viaţă, precum în secvenţele în care ele sînt „pozate“ în
ipostaze specifice meseriilor lor. Există însă şi alte decizii regizorale (şi
de imagine sau montaj) discutabile. De exemplu, de ce Dinel Staicu, tolănit în
jilţul său, este filmat în contraplonjeu, compunîndu-i-se astfel o aparenţă
impunătoare, cînd prostul gust care-l înconjoară l-ar recomanda fără probleme
pentru unul dintre „palatele“ cu turnuleţe atît de admirate de fraţii Bujor?
Iar trecerea de la imaginile tulburătoare, avînd sunetul tăiat, cu victimele
mineriadei la autoreclama patronului firmei de pompe funebre Angel Prest, care
a „inventat“ Dacia-dric, dovedeşte un simţ al umorului cam bizar...
În pofida unor asemenea decizii contestabile şi a unui
didacticism uneori prea pronunţat, Dacia, dragostea mea este un documentar
notabil în contextul autohton, cu personaje excelent alese şi suficiente
momente bine punctate pentru a propune o frescă tragicomică a despărţirii de
comunism, valabilă nu doar pentru România.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters