OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un june trece prin fata unei cladiri inalte. Se opreste. O mina nevazuta il ademeneste parca inauntru. In secunda urmatoare, e deja pe acoperis. E clar ca vrea sa se sinucida. E la fel de clar ca e la prima incercare. Se codeste nitel, dupa care se urca pe bordura. Perspectiva il ameteste si, speriat, cade. Inapoi pe acoperis. Felul in care e filmat tot acest moment il face caraghios si derizoriu. Buimac, tipul descopera linga el, pe aceeasi bordura pe care tocmai a incercat sa-si gaseasca echilibrul inainte de a se arunca in hau, o fata. Inalta, ca o statuie. Pe tocuri, cu o peruca rosie, bocanci mulati pe picior, pantalonasi à la Kylie, machiaj de Aguilera si top tipator colorat. Pe soundtrack, heavy metal. E clar ca si ea vrea sa se sinucida, dar e la fel de nehotarita, chit ca are exercitiu in a-si mentine echilibrul. Urmeaza o conversatie intre cei doi, agrementata cu tipete si dialoguri absurde. El prinde curaj si escaladeaza din nou bordura. Acum: cine sa sara primul? Cearta. Tipete. Suficient cit sa le piara si cheful, si curajul. Mai bine fac o pauza de-o tigara si poarta o conversatie serioasa. Tot pe acoperis. Vom afla mai tirziu ce i-a impins la sinucidere. De parca ne-ar pasa. Povestea oricum ignora acest aspect si o vireaza inspre Oliver Stone. Nascuti asasini. Ma rog, sinucigasi.

Daca va miroase cumva a film nordic, data fiind locatia Festivalului, aflati ca va inselati. Nu, sintem in fata unui film hong-konghez sadea. Corcit cu unul tailandez si intregit cu dialoguri fara sens, scene extravagante de actiune si filozofie de tipul „gindeste-rapid-nu subtil“. In mod inconstient si cu totul neintentionat, Nothing to Lose, cel de-al treilea film al asiaticului Danny Pang (devenit celebru gratie efortului sau anterior, Bangkok Dangerous) da tonul filmelor nordice din competitia Festivalului de la Göteborg. Disperarea duce la sinucidere. Mai simplu nu se poate.

Nu intotdeauna, desigur, dar in majoritatea cazurilor: in Fallen Sky (r. Gunnar Vikene, Norvegia), cocteil PTAndersonian de povesti care dau navala una peste alta, centrul de interes se situeaza in jurul unui azil de nebuni. E la mintea cocosului ca, mai devreme sau mai tirziu, unul dintre „locatari“ va fi tentat sa-si ia gitul. O stim inca de pe vremea Zborului deasupra unui cuib de cuci. Iar „cistigatorul“ este, in cazul de fata, o juna foarte frumoasa, combinatie de Sharon Stone si Cybil Shepherd, pe care parintii au uitat s-o mai externeze, dar care, in schimb, ii fac cadou de Craciun, o rochie de-un rosu electric. Rosu, singe – un indiciu pentru cei care inca nu si-au dat seama ca ea e potentiala victima a povestii. Colegul ei de azil incearca s-o impiedice, numai ca, stiind de aceasta data motivatiile personajului, sintem tentati sa credem ca, in ceea ce o priveste, sinuciderea ar fi cea mai buna solutie. In acelasi timp, fata este ceea ce haiosul subtitraj englezesc numeste un hitter. Atunci cind cineva o atinge, minia nu-i mai urca la creier, ci coboara drept in pumni. Care pumni nu pot sta locului si se opresc in figura agresorului. E clar ca fata nu va muri prea curind. Chiar si atunci cind disperarea o ajunge din urma si-o face sa-si taie venele in baie cu cioburi de oglinda, e clar ca e o supravietuitoare.

Umorul negru din Fallen Sky nu e de gasit in A Breach in the Wall (d. Jimmy Carlson, Suedia), inspirat de un best-seller local al anilor ’80. Eroul este un fost matematician care a renuntat la cariera universitara pentru a preda adolescentilor de la sate. Plictisit de rutina si de esecul la care s-a autocondamnat, el crede c-ar fi mai bine sa-nchida parantezele tuturor ecuatiilor din viata lui si sa se sinucida. Politica din epoca nu-l inflameaza, elevii nu-l stimuleaza, dar taman cind sa faca pasul, descopera ca unul dintre ei ar putea fi un geniu. Pentru el, merita sa-si abandoneze ideile, iar ceea ce urmeaza evoca, intr-o anume masura, filmele de inceput ale lui Zanussi si predilectia acestuia de a incilci haosul sentimentelor cu rigoarea stiintelor exacte. Ghici cine se va sinucide, totusi, pina la urma, la modul foarte previzibil. Umorul negru, asa cum am spus, n-a incaput in acest film care scuipa drama la fiecare cotitura a povestii.

Din Norvegia si Suedia ajungem in Islanda. Cu tot cu Keith Carradine, in noul film al consacratului Fridrik Thor Fridriksson, Falcons. Eroul se intoarce acasa, dupa ce a petrecut citiva ani intr-o inchisoare americana, pentru a monta un cort in desertul inghetat si a-si trage un glont in gura. I-a ajuns prin cite a trecut, iar pentru a ne convinge de asta, isi inregistreaza depozitia cu ajutorul unui reportofon. O haita de ciini il impiedica insa sa apese pe tragaci – si rau face, pentru ca povestea se pierde intr-un hatis ridicol de intimplari care au ca protagonisti un vultur islandez de contrabanda si o femeie care ar putea fi sau nu fiica renegatului. Sfirsitul nu poate fi fericit decit pentru vultur care-si gaseste libertatea pe cerul Germaniei. Carradine moare impuscat prosteste de catre niste gangsteri orpilati de pretul vulturului, dupa ce asistase, intr-un bar, la sinuciderea neasteptata a unui barbat.

Deprimanta competitie...
Mai departe: traversam Atlanticul, in nordul extrem al Statelor Unite, pentru debutul american al danezului Nicolas Winding Refn, Fear X. De aceasta data, disperarea protagonistului nu-l indeamna la sinucidere, ci-l arunca pe urmele celui care i-a omorit sotia. E genul de poveste care, dupa un timp, naste atita confuzie si-atitea intrebari incit renunti sa mai gasesti raspunsuri de bun-simt. Atmosfera e insa derutant de sumbra, afara ninge, simtul vizual si pentru efecte sonore ale lui David Lynch sint de gasit la fiecare pas, fantoma Seven bintuie pret de citeva cadre finale, iar John Turturro da o oarecare greutate vaduvului obsedat sa-si faca dreptate. Undeva, pe la jumatatea filmului, exista o scena paralizanta (intr-o casa pustie in care eroul cauta dovezi ale crimei se aprinde brusc o lumina), dar totul se incilceste in ultima bobina, care-i aduce fata-n fata pe criminal si justitiar.
Aceeasi disperare, aceeasi cantitate inumana de zapada, alt deznodamint in Noi the Albino (r. Dagur Kari, Islanda). Oricine a ajuns in Islanda profunda va intelege mai bine acest film, izolarea si disperarea eroului, un inadaptat prins intre o mama senila, un tata alcoolic si dorinta de a evada intr-o lume mai primitoare. Pe cit de multa zapada, pe-atit de putina viata. Pe cit de frig afara, pe-atit de putina caldura in inima. Cu cit mai superstitioasa lumea, cu-atit mai putin norocoasa. In mod paradoxal insa, in toata trageda finala exista un simbure de speranta.

Aceeasi disperare, dar happy end in Move Me (r. Morten Arnfred, Danemarca). Un barbat isi paraseste nevasta pentru o juna mult mai apetisanta. Femeia inselata nu inchide ochii, sperind ca e o toana de moment, ci-si ia viata in propriile miini si se muta la casa noua, incepind viata de la zero. Nu e usor. Cine mai angajeaza o femeie de 50 de ani? Ar fi mai simplu sa se sinucida si-aproape ca o vezi pe eroina dind drumul la gaze si bagindu-si capul in cuptor. Prea simplu, intr-adevar. Si, la urma urmei, a-ti pierde barbatul nu e chiar un capat de lume. Viata e frumoasa. Iar comedia amara a lui Arnfred ii face dreptate eroinei, gasindu-i un barbat si un destin fericit, si iesi de la film cu acelasi sentiment cu care te lasa exuberantul film al lui Lukas Moodysson, Together. In fine, un antidepresiv civilizat. Pentru ca de la comedia Kops (r. Joseh Fares, Suedia) si gagurile ei vulgare (eficiente, totusi, in conditiile date), ai fi putut avea o reactie inversa, desi premisa unui orasel in care politia e pe punctul de a fi desfiintata incit rata criminalitatii e zero era suficient de ofertanta. Vorba colegului meu de juriu american, John Anderson de la Newsday: „e atit de prost si de debil incit nici nu-mi trebuie mai mult ca sa-mi trag un glonte-n timpla“.

Se spune ca acest trend sinucigas reflecta, intr-o mare masura, rata alarmanta a sinuciderilor din tarile nordice. Poate ca asa e. Pe de alta parte, nordicii pe care i-am intilnit la Göteborg, in timpul festivalului, sint printre cei mai exuberanti si party addicted din intreaga lume. Probabil ca sint doua jumatati ale aceluiasi intreg, dar trebuie sa spun ca prefer sa vad deprimare pe ecran si exuberanta in viata reala decit viceversa. Göteborg, de pilda, e singurul loc pe care-l stiu unde unul dintre cistigatorii serii finale (Noi the Albino) poate primi un premiu consistent de la Asociatia Bisericilor locale si jura ca a doua zi va calca pragul uneia. Spre amuzamentul galeriei. Dar e si locul in care ninsoarea se poate dezlantui din senin la 5 dimineata ducind la inchiderea aeroportului in aceeasi dupa-amiaza. Si cit de greu e sa pleci in aceste conditii. Fata cu fulgii, disperarea albinosului de Noi sau a lui John Turturro erau nimic pe linga a mea. Fiind tintuit timp de doua zile in aeroport sau in hotelul acestuia nu-ti poate decit destepta pornirile sinucigase. Mai ales cind stii cita treaba te asteapta acasa.
Si apropo: poate ca v-ati intrebat ce s-a intimplat cu acei tineri de la inceputul articolului? Au sarit au ba? Ei bine, da, au sarit si au murit. Un film hongkonghez isi tine promisiunea intotdeauna. In vreme ce filmele nordice sint mai perverse...