Festivalul Filmului Francez (5-11
decembrie) l-a adus la Bucureşti pe regizorul care anul acesta a
cîştigat primul Palme d’Or, la Cannes. pentru Franţa, după
o pauză de peste două decenii. Laurent Cantet a prezentat În
clasă (pe ecrane din 12 decembrie), iar Editura Nemira a lansat, în
acelaşi timp, romanul omonim al lui François Bégaudeau
(actor principal în film), care l-a inspirat pe cineast.
De ce aţi ales cinema-ul realist?
Pentru că vreau să ofer mărturii
despre lume atunci cînd fac un film. Sînt o persoană
interesată de ce se întîmplă în jurul meu, dar nu
pot fi un militant, pentru că nu am de dat răspunsuri foarte
precise la problemele din societate. Pur şi simplu sînt
interesat de modul în care funcţionează lumea noastră, iar
filmele mele îmi seamănă.
Mereu trec printr-o perioadă de
tatonare a unei idei, care poate dura ani întregi
Poate cinema-ul să schimbe societatea?
Cred că funcţiile filmelor mele sînt
acelea de a pune întrebări şi de a stîrni dezbateri în
jurul lor. Filmele mele ridică multe întrebări, însă
nu răspund la ele. Atunci cînd unul dintre ele stîrneşte
o dezbatere publică, şi simt cum fiecare abordează filmul şi se
gîndeşte la el folosindu-se de propria sa experienţă, iar
răspunsurile tuturor sînt în final convergente, atunci
filmul meu a servit la ceva. De exemplu, lucrînd la În
clasă, am încercat să evit ideologia dominantă în
dezbaterea publică privind şcoala şi să abordez discuţia dintr-o
perspectivă diferită. Sînt foarte puţine filmele care au un
impact direct, verificabil, asupra societăţii. Eu unul îmi
doresc doar ca oamenii să reflecteze puţin la ceea ce le propune
filmul meu. Asta este tot ce vreau, atunci cînd îl fac.
Cînd începeţi un nou
proiect, vă inspiraţi din realitate sau din literatură?
De exemplu, În clasă a luat
naştere în mintea mea înainte de a citi cartea lui
François, cu doi ani mai devreme, atunci cînd am scris
povestea lui Souleymane, elevul exmatriculat în film. Prima
scenă pe care am scris-o este cea a consiliului de disciplină,
care, în roman, este foarte diferită. Pentru mine această
scenă este foarte importantă şi relevantă pentru modul în
care sistemul intră în scenă şi îşi exercită
autoritatea. Cea dintîi frază pe care am scris-o a fost:
„Souleymane trebuie să traducă ceea ce spune mama sa, iar ea zice
că el este un băiat bun“. De aici a pornit filmul. Am scris
povestea lui Souleymane, iar apoi am citit din întîmplare
cartea lui François şi am simţit că ea îmi punea la
dispoziţie un material documentar care îmi lipsea, precum şi
un personaj puternic (profesorul din roman). Aşa că am decis să
adaptez cartea, fără a reproduce situaţiile de acolo,
întrebîndu-mă mereu care dintre aceste situaţii ar
putea funcţiona în clasa pe care am alcătuit-o şi integrînd
povestea preexistentă a lui Souleymane, care a devenit centrală.
François a acceptat ideea, înţelegînd că filmul
nu trebuie să fie exact ca romanul lui, mai ales că ştia cum voiam
eu să lucrez: cu actori neprofesionişti, lăsînd loc
improvizaţiei şi acceptînd impreciziile şi surprizele.
Aşadar, filmul a pornit de la o scenă. Alteori, pornesc de la un
text literar. Pentru Spre sud, am petrecut cîteva săptămîni
în Haiti. Am fost foarte impresionat de această ţară, faţă
de care avusesem pînă atunci doar sentimente de turist. Apoi,
la întoarcere, am cumpărat o carte de Dany Laferrière,
în care am regăsit sentimentele pe care le trăisem la faţa
locului, aşa că am decis să adaptez una dintre nuvelele din volum.
În cazul lui Resurse umane, a fost vorba despre o idee care nu
mi-a fost inspirată de o carte sau de un caz real. Pur şi simplu am
vrut să filmez relaţiile dintre un tată şi un fiu, precum şi pe
cele dintr-un microcosm, cum este o întreprindere. Nu există o
regulă generală, mereu trec printr-o perioadă de tatonare a unei
idei, care poate dura ani întregi.
Şi şcoala din În clasă este un
microcosm care reflectă lumea de afară. Dar de ce aţi ignorat
viaţa privată a protagonistului, care apare pe ecran doar în
ipostaza sa de profesor?
Pentru că nu prea mă interesa. Eram
interesat cu adevărat de raporturile dintre elevi şi profesori.
Ceea ce se întîmplă în afara şcolii nu rămîne
absent pe ecran, pentru că se reflectă în ceea ce spun
personajele şi în modul lor de comportament în cadrul
şcolii. Cînd vrei să povesteşti cu precizie, acordînd
atenţie fiecărui personaj, cred că trebuie să-ţi delimitezi
spaţiul privirii şi al observaţiei, pentru că nu poţi spune
totul.
Nu credeţi că spectatorii s-ar putea
simţi frustraţi că nu ştiu nimic, de exemplu, despre trecutul lui
François?
Dacă ar şti, asta nu ar schimba cu
nimic situaţia. Complexitatea personajului ni se revelează acolo,
în faţa clasei, prin modul său de a se comporta cu elevii şi
de a reacţiona. Cînd văd un film, eu nu vreau să ştiu totul
despre personaje, ci numai ceea ce mă ajută să înţeleg ce
îmi povesteşte filmul.
Spuneaţi că aţi dat frîu liber
improvizaţiei actorilor neprofesionişti. Cît, din ce vedem pe
ecran, exista în scenariul iniţial?
E dificil de spus. Cred că vreo 80%
din ce se vede în film a fost scris iniţial. În prima
dublă se improviza cel mai mult, apoi dădeam diverse indicaţii
actorilor şi operatorilor, pentru ca rezultatul să fie cît
mai precis. Am filmat între 5-8 duble pentru fiecare secvenţă,
iar la a doua dublă ştiam deja cine trebuie să vorbească şi cum
trebuie amplasate camerele.
Nu sînteţi un regizor calofil,
iar spectatorii nu pot fi entuziasmaţi de frumuseţea cadrelor sau
de picturalitatea imaginilor. Nu regretaţi acest lucru?
Nu, dimpotrivă: am evitat întotdeauna
imaginile frumoase. Am vrut ca tot ceea ce relevă mizanscena şi
transpunerea în imagini să fie cît mai transparent cu
putinţă. Nu vreau ca spectatorii să se minuneze: „Ce bine e
filmat!“ sau „Ce joc de lumini frumos!“ etc. Nu mă gîndesc
să creez obiecte de artă, ci să povestesc cît mai corect
posibil. Chiar şi aşa, cred că în film există şi cîteva
portrete magnifice. Eu sînt impresionat de expresiile feţelor,
de schimburile de priviri şi, mai presus de toate, de fluiditate,
care reprezintă pentru mine o adevărată calitate a regiei.
Nu mă interesează să fac filme pentru un anumit public
Aţi avut dispute cu producătorii
dumneavoastră privind conflictul, ritmul sau lungimea filmului?
Nu, a fost prima dată cînd nu a
trebuit să justific ceea ce fac. Lucrez de mult timp cu aceiaşi
producători, şi ei mă cunosc. Au urmărit întreaga derulare
a proiectului, au avut mereu încredere în mine şi nu
mi-au zis niciodată, de exemplu, să mai tai din film. În
plus, producţia a mers mai repede decît ne-am fi putut
imagina. Cît despre lungime, mai mulţi spectatori credeau
înainte de a vedea filmul că două ore cu imagini din clasă
vor fi plictisitoare, dar apoi mi-au spus că nici n-au simţit cînd
a trecut timpul. Cred că publicul are impresia că filmul durează
mai puţin datorită energiei constante a actorilor şi a
situaţiilor.
În general, faceţi filme pentru
publicul de festival sau pentru publicul de cinema?
Nu mă gîndesc la un anumit
public cînd fac un film. Pur şi simplu fac filmul pe care
vreau să îl fac. Publicul festivalier este redus (cîteva
mii de persoane) şi eu doresc ca filmele mele să ajungă la un
număr cît mai mare de spectatori. Totuşi, nu mă obsedează
acest lucru, nu mă gîndesc mereu la ce aş putea face ca să
am un public cît mai numeros. Mă bucur că În clasă a
fost văzut de mulţi spectatori, de mulţi tineri, de elevi şi de
profesori, dar nu mă interesează să fac filme pentru un anumit
public.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră
Palme d’Or-ul obţinut cu acest film?
Mi-a făcut o foarte mare plăcere să
primesc Palme d’Or-ul, mai ales cu acest film, pentru că el a fost
realizat într-o manieră experimentală, nu ca o producţie
obişnuită: un buget mic şi actori neprofesionişti, un scenariu
deschis şi un enorm sentiment de libertate. M-a bucurat foarte mult
că un astfel de film a putut fi recunoscut de un festival atît
de important, precum cel de la Cannes. Dincolo de distincţii,
recunoaşterea asta mă ajută în viitorul apropiat, pentru că
voi putea face şi următorul meu film despre lume, exact aşa cum
vreau eu să-l fac, fără a fi nevoit să mă justific.
Vă consideraţi un descendent al
Noului Val Francez sau aveţi alţi maeştri în cinema?
Sînt mai mulţi regizori care mă
interesează, dar primul care îmi vine acum în minte este
Roberto Rossellini, care mi se pare că are o raportare la lume
similară cu cea a mea şi o privire foarte precisă asupra
societăţii pe care o prezintă, reuşind să obţină emoţia
maximă. Există, cred, paralelisme între filmele sale şi ale
mele.
Credeţi că filmul realist are de
suferit de pe urma actualei recesiuni economice globale, care ar
putea stimula tendinţele evazioniste ale publicului?
Eu am impresia că, dimpotrivă, cu cît
lumea în care trăiesc e mai complicată, cu atît oamenii
sînt mai dispuşi să se interogheze asupra ei, inclusiv prin
intermediul filmelor. Selecţia de la Cannes de anul acesta este
sugestivă în acest sens, deoarece a inclus mai multe filme la
limita dintre documentar şi ficţiune, foarte implicate în
real. E vorba de un cinema născut din dificultatea indivizilor de
a-şi găsi propriul loc în lume.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters