Ronald Bergan, doctor în filozofie, engleză şi literatură,
istoric de film, critic şi lector, este un colaborator permanent al
publicaţieiThe Guardian. A organizat numeroase stagiuni la National Film Theatre
din
Londra, unde a ţinut numeroase conferinţe. A citit manuscrise pentru
European
Screen Fund, fiind totodată consultant şi scriitor pentru cîteva
documentare
TV. Este fostul vicepreşedinte al FIPRESCI; a ocupat poziţia de
preşedinte al
juriului la numeroase festivaluri de film; a prezidat un număr mare de
conferinţe despre cinematografie. În prezent, locuieşte în Franţa; aici,
a
ţinut prelegeri de literatură, teatru şi film la Sorbona, la Institutul
Britanic din Paris şi la Universitatea din Lille. De asemenea, s-a aflat
în
fruntea Universităţii Florida International din Miami, unde a predat
istoria şi
teoria filmului. Este autor al multor cărţi, printre care se numără: Sergei
Eisenstein: A Life in Conflict, Jean Renoir: Projections of Paradise, The Coen
Brothers, Anthony Perkins: A Haunted Life, Francis Coppola: The Making
of his
Movies, The Bloomsbury Foreign Film Guide, The United Artists Story şi The Eyewitness
Guide to Film. Cartea François Truffaut Interviews, editată de el, a
fost
publicată în 2008.
Sînteţi unul dintre criticii care s-au oprit la
cinematograful românesc, cu aprecieri şi critici deopotrivă, fiind foarte
prezent, în ultimii ani, la festivalurile din România. Pentru dumneavoastră,
filmul regizat de Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu (din 2005), este un
punct de cotitură pentru cinema-ul românesc, destul de invizibil pînă atunci.
Cum arată cinematograful românesc după acest titlu?
Cred că cinema-ul românesc a trebuit să se uite spre trecut,
fiind nevoie de cel puţin zece ani ca să treceţi de perioada dictaturii lui
Ceauşescu. Pentru cinematografia franceză, a durat mai mult pînă s-a depăşit
trecutul din vremea războiului. O mare parte dintre filmele Noului Val românesc
sînt despre trecut. Însă, în ultimii ani, au apărut cîteva filme foarte bune,
cu subiecte actuale şi cu un interes mai mare pentru studierea propriei
psihologii, iar din punct de vedere stilistic, sînt destul de interesante,
foarte simple, apropiate de stilistica neorealismului italian. A fost o euforie
după 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, însă au venit şi
alte filme minunate apoi, cum este Poliţist, adjectiv al lui Corneliu
Porumboiu. Ce se întîmplă în cinematografia românească este diferit de
fenomenele similare din Cehia, Ungaria sau Bulgaria. Şi ei au filme
interesante, însă, la un moment dat, toate ajung să aibă ceva în comun. Dar, de
acum, va fi mai dificilă găsirea subiectelor, pentru că, în general,
subiectele, pentru români, cehi sau unguri, au devenit similare: oameni care
încearcă să trăiască, prostituţia, supravieţuirea tinerilor în această
societate etc. În Europa, acum avem toţi cam aceleaşi probleme, spre deosebire
de trecut, cînd existau diferenţe majore.
Exista pericolul clişeizării regizorilor români, odată ce au
găsit o modalitate de succes?
Am spus la un moment dat, la discuţia de anul trecut despre
cinematograful românesc, Romania on the Movie Map: „Acum sînteţi euforici, dar
mîine dimineaţă s-ar putea să vă treziţi cu o mahmureală“. Nu cred că s-au
trezit cu o mahmureală încă şi nu cred că există un astfel de pericol. Am văzut
ambele filme ale lui Corneliu Porumboiu, amîndouă mi-au plăcut, şi sînt foarte diferite. El şi-a găsit o
modalitate. Iar dacă eşti un artist talentat, întotdeauna vei găsi o soluţie, o
manieră, astfel încît să nu te repeţi – şi, negreşit, vei recunoaşte pericolul
clişeului sau pe acela al autopastişării. Şi n-am nici un dubiu că doi-trei
regizori români vor face în continuare filme foarte interesante. Sînt însă şi
regizori slabi, care încearcă să aplice o reţetă, însă nu le iese. Aceşti
regizori vin odată cu valul, precum nişte surferi, dar nu sînt o parte din val.
Aşa că cei buni vor supravieţui.
La Festivalul de Film NexT, aţi susţinut un seminar la care
aţi vorbit şi despre rolul şi rostul criticului de film. Cine îi mai citeşte pe
criticii de film azi?
Criticii de film au devenit neînsemnaţi. Cel puţin aşa se
spune despre ei, nimeni nu prea mai are nevoie de ei. Toată lumea poate fi
critic de film, nu? Odată ce eu am propria părere despre un film sau altul, îmi
place ce fac şi nu vreau bani pentru asta, de ce aş asculta opinia unui critic, pe deasupra plătit să scrie despre
filme? Aşa că, odată cu această new media, pentru ca un critic de film să
supravieţuiască, trebuie să fie mai intelectual, mai avansat decît orice
cititor sau blogger. Trebuie să facă un efort să vorbească peste nivelul deja
cunoscut şi consumat, fără să cadă în tonurile academice, să folosească termeni
pe care să nu-i explice mură-n gură, să lase cititorul să caute şi să înveţe.
Cred însă, despre criticii de film, că sînt o specie pe cale de dispariţie.
Atunci ce se va întîmpla cu gustul şi cu simţul critic al
spectatorilor?
Cultivarea gustului făcea parte din munca şi misiunea
criticului. Cam asta se presupunea că ar trebui să facă un critic. Însă, odată
cu Internetul, lucrurile nu mai stau deloc aşa şi au rămas foarte puţini
critici influenţi. Reprezintă o minoritate. Dar să luăm exemplul avangardei în
cinema. Anumite inovaţii tehnice extravagante au devenit cu timpul lucruri
foarte comune şi uzuale în cinema-ul convenţional, cum ar fi flashbackul în
anii ’20. Aşa că, probabil, soluţia este să începi cu o minoritate, iar treptat
oamenii îşi schimbă părerile şi se adaptează unor stiluri care devin mai
populare. Celelalte arte îşi permit să-şi asume riscuri, pentru că banii
implicaţi în scrierea şi publicarea unei cărţi, de pildă, sînt incomparabili cu
cei pentru realizarea şi distribuirea
unui film. În plus, celelalte arte îşi pot permite să supravieţuiască onorabil
şi pentru o minoritate, pe cînd filmul are nevoie de un public mai mare, măcar
pentru a-şi putea recupera investiţia. Din pricina exigenţelor de marketing şi
de publicitate, în privinţa filmelor asistăm la un soi de spălare a creierelor.
Sînt de părere că nu oamenii aleg filmele, ci filmele îi aleg pe oameni.
Oamenii simt nevoia să vadă ultimele filme de pe piaţă, chiar dacă ştiu că sînt
proaste, doar pentru că trebuie să aibă o opinie despre ele, odată ce au fost
bombardaţi cu publicitatea din jurul ultimelor blockbustere. Nu-mi place deloc
denumirea „filme de artă“, pentru că filmul este o artă – sau cel puţin aşa ar
trebui să fie. Dar, în convenţia discursului despre cinema, aşa-numitele filme
de artă, filmele de calitate, nu pot concura în nici un chip cu filmele de
box-office. Ăsta este capitalismul. Însă, dacă le dai oamenilor posibilitatea
să aleagă, atunci le dai şi posibilitatea de a-şi cultiva gusturile. Franţa
este un foarte bun exemplu pentru această chestiune. Mergi pe Champs-Élysées şi
observi cozi la cinematografe, indiferent dacă este Spiderman sau un nou film
românesc. Ei se vor duce să le vadă pe amîndouă, pentru că aşa sînt educaţi,
iar publicul din Franţa are acest gest cultural intrat în sînge.
Situaţia cinematografelor în România este dezastruoasă. Nu
se poate vorbi despre cinematografe de artă nici măcar în oraşele mari.
E mare păcat, pentru că, odată ce există cinematografe şi
distribuitori de filme de calitate, va exista şi un public. Întotdeauna există
public, şi am constatat asta la festivalurile din România la care am
participat; la NexT sau la Cluj, la TIFF, mereu sînt sălile pline. Merg în
fiecare an la Festivalul de la Karlovy Vary şi sînt impresionat, de fiecare
dată, de cît de mulţi tineri vin şi văd cîteva filme pe zi. Şi cu toate astea,
dacă acelaşi film ar rula la un cinematograf oarecare din Praga, cu siguranţă
că nu ar fi la fel de mulţi spectatori. Atmosfera de festival ar trebui
menţinută, pentru ca cinematografele să fie pline tot anul.
Probabil că, şi pentru a avea un public autohton pentru
filmele româneşti, ar fi o soluţie să păstrăm această atmosferă festivalieră
tot anul.
Am auzit că nu există public românesc pentru filmele
româneşti, dar nu este nici o noutate. Nicăieri în lume, cu excepţia, probabil,
a Statelor Unite, a Franţei şi a Indiei, publicul local nu prea îşi vede
propriile filme, ci preferă filmele străine. Asta se întîmplă pentru că un public
românesc vede cu alţi ochi şi cu alte referinţe un film românesc decît
spectatorii străini. Cristian Mungiu mi-a spus că reacţiile publicului la 4, 3,
2, de la TIFF, au fost complet diferite de cele ale spectatorilor străini. Şi e
limpede că publicul autohton îşi va privi mult mai critic propriile filme. Aşa
că nu cred că este o mare tragedie. Însă, ce se poate face ţine de favorizarea
şi de încurajarea publicului în direcţia filmelor de artă. Pe de altă parte,
dacă în sistemul de învăţămînt liceal s-ar introduce filmul, ca materie de
studiu, ar fi cu siguranţă un început pentru crearea unui public tînăr cu o
cultură minimă cinematografică, care să ştie cum se vede un film.
În legătură cu minima gramatică a cinematografului, mulţi
spectatori români reproşează filmelor Noului Val „cadrele lungi, în care nu se
întîmplă nimic“.
Ador filmele în care „nu se întîmplă nimic“. Putem pica în
admiraţie, minute în şir, în faţa unui tablou. Aşa că nu pun preţ pe acest
reproş adus unei arte – sigur cinematice. Ceva se întîmplă mai tot timpul în
aceste filme, numai că trebuie să ştim să privim. Şi acest lucru se învaţă. Una
dintre cele mai mari piese de teatru din secolul al XX-lea este Aşteptîndu-l pe
Godot al lui Beckett, unde nu se întîmplă nimic – de două ori. Cei mai mulţi
dintre noi lucrează monoton şi toţi ne petrecem o mare parte a timpului
aşteptînd ceva sau pe cineva.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters